Judecata in cazul recunoasterii invinuirii

Intrarea în vigoare în anul 2010 a primei forme de reglementare a procedurii abreviate de judecată a generat modificări majore în arhitectura procesului penal din România. Aceste modificări au cauzat direct și imediat practica judiciară neunitară, procedura abreviată de judecată fiind greșit înțeleasă de foarte mulți actori implicați în înfăptuirea actului de justiție, fie ei avocați, procurori sau judecători.
Citește tot rezumatul cărții Judecata in cazul recunoasterii invinuirii...   Lucrarea Judecată în cazul recunoașterii învinuirii are la bază teza de doctorat susținută de autor în anul 2018, fiind prima carte de o asemenea amploare la acest moment și un instrument de studiu util pentru practicienii și teoreticienii din țara noastră cu privire la materia procedurii abreviate de judecată. În acest demers științific, având în vedere că, în dreptul procesual penal din țara noastră, procedura abreviată de judecată a fost introdusă prin intermediul transplantului unui concept juridic specific nu doar unor alte legislații, ci chiar unui sistem de drept străin, autorul a evidențiat modalitatea în care au apărut și s-au dezvoltat diferitele tipuri de proceduri abreviate de judecată, proceduri ce fac parte din conceptul mai larg de „justiție negociată”, a descris tendințele de dezvoltare și aplicare ce se înregistrează în acest moment în privința acestei noi forme de justiție, atât în sistemul originar, cât și în cel european și a analizat posibila evoluție a formei actuale a instituției în sistemul nostru de drept.   Astfel, cele șase titluri în care este structurată lucrarea Judecată în cazul recunoașterii învinuirii tratează aspectele generale privind conceptul de „justiție negociată”, cele două etape de dezvoltare a procedurii abreviate de judecată în sistemul procesual penal românesc, plecând de la analiza formelor anterioare de justiție negociată [respectiv prima etapă – judecată în cazul recunoașterii vinovăției, reglementată prin art. 3201 din Codul de procedură penală din 1968 – și a doua etapă – judecată în cazul recunoașterii învinuirii, reglementată prin art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală actual], condițiile preliminare, formale și de fond ale aplicării procedurii abreviate de judecată, precum și specificul dispozițiilor generale ale judecății, al judecății în primă instanță și al căilor de atac în cazul aplicării acestei proceduri.   Avem privilegiul de a dezvolta modele de interpretare doctrinară și jurisprudențială, astfel încât procedura abreviată de judecata să fie utilizată strict în cauzele în care probatoriul este suficient pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Chiar dacă, în prezent, forma actuală a procedurii, aplicată în mod responsabil, nu prezintă riscuri pentru inculpat, pericolul nu a trecut, atât timp cât actorii implicați în înfăptuirea actului de justiție penală, nu vor înțelege limitele în care trebuie aplicată o astfel de instituție, benefică pentru sistemul judiciar din care face parte, atât timp cât acesta nu depinde de ea. Dacă nu vom fi în stare să controlăm această instituție, aplicarea ei se va face pe baza unor criterii ce vor ține de asigurarea unor interese profesionale, financiare sau administrative, și nu de interesul justiției. În momentul în care se va dezvolta un raport de dependență între procedura abreviată de judecată și funcționarea sistemului judiciar de drept penal, aceasta va începe să îl domine, astfel încât instanțele, procurorii, avocații și inculpații vor fi presați să ceară și să aplice respectiva procedură. În acest context, în sistemul nostru de drept, trebuie menținut standardul actual potrivit căruia, deși inculpatul renunță la anumite drepturi procesuale, cum este dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a chestiona martorii acuzării în condiții de contradictorialitate, acesta nu renunță totuși la prezumția de nevinovăție și la standardul de dovedire a vinovăției dincolo de orice dubiu rezonabil. În același timp, trebuie menținută aceeași proporție în diferența dintre pedeapsa previzionată în urma recunoașterii învinuirii și cea care ar putea fi aplicată în urma unei proceduri comune de judecată. Aceasta, întrucât, cu cât este mai mare această diferență, cu atât presiunea asupra inculpatului pentru a recunoaște învinuirea va crește, indiferent dacă este sau nu vinovat, relația fiind una direct proporțională. - Autorul Citește mai puțin...