Dresorul de cactusi

Dialogam peste timp, timpi timpuri carte, culmea, cronofagă. Așa a supraviețuit: hrănindu-se cu timp. Pe de altă parte, e ca o călătorie spre miezul unui vulcan activ. Nu știi nici cât îți va ajunge aerul, nici când va începe să erupă.
Citește tot rezumatul cărții Dresorul de cactusi... Eu scriu, în felul meu, despre tot ceea ce simt sau am simțit vreodată. Tu plesnești peste ochi realitatea, o faci să vadă stele verzi, apoi îi aplici și câteva înjurături dintre cele care-ți fac urechile să zbârnâie, tocmai ca să nu lași să se vadă ce simți. Dublezi cu muzica ta egoistă («de ce egoistă?», te-am auzit). Pentru că o asculți în căști, ești tu cu ea, te topești în ea, într-o zi o să meargă ea cu căștile tale în urechi pe stradă, o vei metamorfoza într-o ființă care să te substituie. - Adriana Bogatu, Adrian Victor Vank Fragment din cartea "Dresorul de cactuși" de Adriana Bogatu, Adrian Victor Vank: "Textul îmi sare drept în față. E o definiție care anticipă o dezvoltare de tip introspectiv, nu știu dacă justificativ sau, pur și simplu, enunțiativ. Încă aștept, n-am aflat continuarea. Ai dreptate. E așa cum spui. Cred că e chiar mai mult de-atât. Scepticismul e o patologie nu doar a minții, ci a ansamblului, în integralitatea lui. Îl resimți organic. Te metamorfozează, împotriva propriei voințe, în câteva fotograme. Pune un panou de plexiglas, rezistent la impact, între tine și tine. O jumătate dă să facă un pas, dar se izbește cu capul de panoul rezistent la impact. Recul dureros. Cealaltă jumătate se uită nedumerită. Abia dacă zărește ceva, dar nu se mișcă. Resimțise lovitura. Scepticismul ăsta a făcut din tine un dresor de cactuși. „Toți suntem, într-un fel sau altul, dresori de cactuși...”, dai să zâmbești, dar nu prea-ți iese. Zâmbetul s-a dus în jos, cu tot cu muchiile tăioase ale plexiglasului rezistent la impact. În cazul tău, scepticismul e o fiară pe care ai hrănit-o zilnic cu mâncarea ei preferată, de cea mai bună calitate. N-ai lăsat-o niciodată flamandă, așa cum nici să doarmă n-ai vrut s-o lași. Ai ațâțat-o când obosise. N-ai plecat de-acasă fără ea adânc vârâtă în minte. Nu, nici vorbă... Ți-o înfigeai cu mâna ta până în adâncurile cărnii și te pipăiai din când în când, făcându-te tu pe tine să urli de durere, numai ca să te convingi că fiara ta e acolo, de veghe. M-am urcat târâș, pe coate și pe genunchi, până în dreptul ochilor tăi, care nu privesc din prima în câmp deschis. Dresorul de cactuși e proteic, în paradigma lui funcțională, te obligă să supraviețuiești, chiar dacă ai gura plină de sânge: al tău sau al fiarei pe care încercai să (i-)o domolești. Nu deschizi gura de teamă să nu ți se împrăștie dinții peste tot. Nu pari să mă asculți. Ești dincolo de panoul de plexiglas. Îți zăresc doar contururile ambiguităților cenușii. „Gata.” La tine, asta sună întotdeauna a sentința. La mine, (ra)suna ca o lovitură în plină figură. Așa configurez eu adesea cuvintele tale. Nu sunt, de regulă, un soldat supus. N-am fost vreodată. Dimpotrivă. Cu tine însă, e altceva. Când spui „gata”, podul meu din două fire de sfoară întins peste abis se balansează sinucigaș. Închid ochii. Dacă-ndrăznesc să-i deschid, mă uit și-n ochii fiarelor tale, dar și-n adâncimile propriilor mele genuni. Nu mai disting între ele. Nici măcar nu încerc s-o fac. Nu ar ajuta niciunuia dintre noi." Citește mai puțin...