Omul cu lupa

Prozatoarea Nora Maria Vasilescu a debutat cu poezie în România Literară în anul 1986. Ulterior a făcut parte din Cenaclul Universitas, condus de profesorul Mircea Martin. Filolog, etnolog, jurnalist și traducător, primul ei volum de poezie a apărut în SUA, 1997, iar în 2016 a luat premiul „Ioan Slavici” al revistei Tribuna din Cluj.
Citește tot rezumatul cărții Omul cu lupa... În prezent locuiește în Connecticut, dar menține o apropiată legătură cu țara și nu exclude ca într-o zi să revină în Ardealul copilăriei sale sau în Bucureștiul natal. Omul cu lupa este al treilea roman al autoarei, după Orenda și Șapte Pici. Un roman al emigrației, al violenței, dar și al vindecării. Profesorul Cornelius Todea a emigrat în SUA în 1992. Acum e văduv, pe jumătate pensionat și se pregătește de o bătrânețe morocănoasă, de tata dezamăgit, undeva în Connecticut-ul rural. Intră Viona, fosta studentă, agent la prestigioasa casă de licitație Christie's din New York. Între cei doi se leagă o prietenie din ce în ce mai interesantă, colorată de un senzualism inițial inofensiv. Clienții Vionei, bogați între bogați, au nevoie de expertize confidențiale ale obiectelor de artă pe care le vehiculează, iar Cornelius, în chip de connaisseur, e bine-venit și răsplătit ca atare. Mai mult decât banii și arta însă, pe cei doi îi unesc răni vechi și o cunoaștere dureroasă, cea a violenței seamănului, care i-a lăsat mutilați. Sub soarele de primăvară al Texasului, dar și sub amenințarea sosirii iminente a fostului ei soț, poate psihopat, poate sadic, iubirea care s-a născut din fugi și reveniri repetate își cere drepturile, iar cei doi, ezitant și stângaci, pășesc peste diferențele de vârstă și cultură. Împreună, par să înceapă un proces de vindecare, totuși, Viona continuă a se desface în straturi de mister succesive. Ca să-i rămână aproape, Cornelius ar trebui să renunțe la felul cum o viață întreagă a evitat situațiile complicate…   Din America până în România și înapoi, cu un pas în civilizația olandeză de secol 17, cel de-al treilea roman al Norei Maria Vasilescu adulmecă, urmărește și prinde o esență umană identică sieși, de la extaz la lașitate și de la cruzime la adicție. Identică și niciodată la fel. Fragment din volumul "Omul cu lupa" de Nora Maria Vasilescu:   "Comandaseră fără mare poftă prânzul la o terasă împrejmuită cu frunze în nuanțe calde, așa cum la el acasă deja nu se mai găseau decât puține. Ar fi vrut s-o readucă la starea în care părăsiseră conacul. Le fusese extrem de bine examinând lucrarea împreună, sau așa i se păruse lui. I se mai păruse și c-ar fi fost reciproc. Intenționase să tacă, s-o lase pe ea să țeasă povestea, dar ciuguleau mâncarea în tăcere. Așa că istoria posibilelor modele ale Omului cu lupa și... în definitiv de ce nu? tot îi stricase cheful cu fluturii nenorociți... ar fi putut să-i împărtășească și unele detalii ale ideii lui absurde cum că portretul era însuși Marele Pensionar, deghizat de pictor în costum renascentist exotic, poate și îmbătrânit pe măsură ce zvonurile denigratoare se vor fi înmulțit prin oraș. Și-l putea închipui adăugând azi un cercel, peste câteva luni creând costumul cel roșu, brățările, lupa ca un simbol final, cel mai ermetic, derutant. Poate că, sub presiunea zvonurilor, Rembrandt însuși își pierduse iluziile cu privire la primul ministru, ceva în felul în care... (ah, cum îl cheamă, nu se poate să te blochezi la...) în felul în care Beethoven fusese deziluzionat de Napoleon. Nu un portret real la care modelul să fi pozat, o întâlnire întâmplătoare. Marele Pensionar venea destul de des în oraș. Toată lumea cunoștea în fond pe toată lumea între Amsterdam și Haga la 1660, argumentase Cornelius peste felia de somon. Îl pictase pe cumnatul său, avea un număr însemnat de studenți originari din Dordrecht, orașul familiei lui de Witt. Există documentație cum că Johan însuși procurase la un moment dat pânză pentru portretul socrului său, pentru care-l angajaseră pe Lievens, prietenul și asociatul lui Rembrandt... - Ai mai pus o dată piper, remarcase ea în treacăt. Cornelius n-o auzi, intrase în însuși miezul cărții și era bucuros de asta, ca și cum dintr-o dată ar fi mărturisit un secret apăsător. Marele Pensionar mai înainte de-a fi Mare o curtase pe fiica doctorului Tulp, mai înghesuise el argumente, iar fiica asta, în cele din urmă, se măritase cu Jan Six, care e legat de Rembrandt printr-o mie de fire în afara portretului celebru. De Witt și Rembrandt avuseseră toate ocaziile de a li se încrucișă căile. La propriu! Johan mergea pe jos, nu că milionarii de azi pe care nu-i cunoaște nimeni.” Citește mai puțin...