Perioada interbelică se distinge de alte delimitări pe care istoria literară le-a imprimat în conștiința publicului larg cel puțin printr-un amănunt, de fond, dar și de forma: importantă fără precedent acordată romancierilor și, prin urmare, romanului ca specie.
Se conștientizează atunci lipsurile pe care proza românească le avea în domeniu și se încearcă o depășire a complexului înapoierii prin tendințele de aliniere la modernismul occidentalizant. În cadrul acestui proces, romanul ca evoluție sintagmatică și paradigmatică ajunge practic să "arda" etapele, regrupând opere din cele mai diferite ca substanță și construcție. (...)
Creșterea și decăderea romanului perioada atât de scurtă de timp e, în fond, o maturizare înainte de vreme, dar o maturizare decisivă. - Livia Iacob
