La țigănci. Pe strada Mântuleasa. În curte la Dionis

Definind literatura drept „fiică a mitologiei”, Mircea Eliade și-a conceput nuvelele de factură fantastică drept spații în care cotidianul și mitul converg, cele două rămânând, totuși, opuse unul celuilalt.
Citește tot rezumatul cărții La țigănci. Pe strada Mântuleasa. În curte la Dionis... O astfel de proză învestește realul cu un întreit mesaj: estetic, mitologic și fantastic, iar cititorul, deopotrivă cu personajele, ajunge să cunoască o altă experiență a timpului și spațiului. În nuvele precum La țigănci, Pe strada Mântuleasa sau În curte la Dionis, Bucureștiul interbelic e conceput ca spațiu mitic, în care fantasticul impregnează cotidianul. Drumul inițiatic e presărat cu labirinturi care condiționează prin probe accesul neofitului la porțile spațio-temporale (La țigănci) și cu personaje a căror identitate mundană e dublată de una fabuloasă (Pe strada Mântuleasa), pentru ca eroi precum Leana și Adrian - de fapt, încarnări ale cuplului mitologic Orfeu-Euridice (În curte la Dionis) - să se regăsească, supuși imuabilei coerciții a mitului eternei reîntoarceri.   Mircea Eliade, trăind mai mult decât alții în preajma miturilor mari, consideră că literatura nu mai poate renaște decât asumându-le. Sentimentul lui mai adânc este că literatura modernă s-a golit de sensuri, a pierdut dimensiunea spiritului. Soluția este întoarcerea la mituri, dar nu printr-o literatură despre mituri, abstrasă de viața comună. A identifica prezența transcendentului în experiența umană este sarcina cea dintâi a creatorului modern. Și, încă o dată, sub altă formă: prozatorul să observe camuflajul misterelor în evenimentele realității imediate. - Eugen Simion Citește mai puțin...