Vinovati Fara Vina Nicolae Breban

Titlu disponibil, dar fără autograful autorului! Volumul de eseuri Vinovați fără vină, de Nicolae Breban, aduce o revelație importantă în ce-l privește pe autorul romanului Bunavestire. În cronici și chiar în istoriile literare, romanele lui Nicolae Breban sunt trecute cu seninătate pe teritoriul prozei de analiză.
Citește tot rezumatul cărții Vinovati Fara Vina Nicolae Breban... Or, nimic nu îi este mai străin acestui autor proteic decât operațiuni ale minții precum analiza, sinteză, comparația, abstractizarea, generalizarea, concretizarea. Nicolae Breban este posesorul unui suflu epic de mare forță, romanele sale par scrise după dicteul automat, adesea în disprețul regulilor de punctuație și gramaticale. Cititorul este pus în fața unei revărsări de magma narativă, în care s-au topit de-a valma întâmplări din cotidian, judecați filosofice, dezbateri pe teme obsesive, observații asupra comportamentului uman. Totul este descriere mai mult sau mai puțin aleatorie a unor comportamente și judecați, flux al amintirii, behaviorism (inclusiv al psihicului, dacă se poate vorbi de așa ceva). Lipsește cu desăvârșire sprițul de organizare, disciplină care trebuie să caracterizeze analiza propriu-zisă. De altfel, cu o luciditate... analitică, autorul este primul care atrage atenția asupra acestei inadvertențe în interpretarea specificității scrisului său: „Noi (autorul – n.m.) ne pricepem cât de cât la descriere și mai puțin la analiză și – și pentru acest motiv – nu am fost întotdeauna de acord cu acei istorici literari care ne-au trecut, pe noi și textele noastre, la capitolul Proza de analiză. Nu interesantul și astuțiosul procedeu de a înșira una după alta verigile unui raționament pentru a ajunge la o concluzie, slujindu-ne de logică clasică, formală, a fost preocuparea noastră în timpul unei lungi, și, după cum se vede, prolifice cariere, ci... sondele aruncate în acele straturi adânci ale psihicului uman, ale istoriei chiar, ce nu apar ușor la o contemplare, la o descriere grăbită, strict rațională, sau uneori nu apar deloc!“ (p. 64)   Oarecum paradoxal, afirmațiile legate de specificitatea prozei sunt valabile și pentru eseistica lui Nicolae Breban. Eseurile sale combină judecați morale proprii, mici exegeze pornite de la idei ale filosofilor și scriitorilor preferați (în primul rând Nietzsche și Dostoievski, dar și Ignațiu de Loyola, Kant, Hegel, Spengler, Blaga, Turgheniev, Balzac, Stendhal), observații asupra weltanshauung-ului german, judecați asupra degradării valorilor culturale în contemporaneitate și chiar mici răfuieli (elegante, totuși) cu persoane care, dintr-un motiv sau altul, i-au fost adversare de-a lungul carierei. Toată această pastă de judecați și observații este apoi decupată cu o formă și transformată în eseuri, precum aluatul în gogoși. Rețeta este bună, gogoșile sunt gustoase, atâta doar că, la sfârșitul lecturii, cititorului îi este imposibil să le diferențieze, impresia sa fermă fiind aceea că toate sunt aproximativ la fel. Nicolae Breban face multe judecați de etapă interesante, observațiile sale sunt, uneori pertinente, alteori discutabile (în sensul bun) sau doar banale, experiența germană îi oferă șansa unor comparații sugestive, dar este aproape imposibil de tras o concluzie generală. Autorul judecă în sine situații și idei, fără a-și propune în chip evident să demonstreze ceva. După fiecare eseu, cititorul așteaptă marea revelație, elementul de legătură capabil să dea unitate cărții, apt să permită tragerea unei concluzii integratoare. Din păcate, aceasta nu apare nici măcar după ultima filă a volumului.   Dacă o concluzie generală este greu de tras, judecățile de etapă pot genera dezbateri interesante. Firește, dintr-o suită de eseuri despre vinovăție nu putea lipsi disputa, foarte la modă în ultimii ani, dintre natura răului în cele două totalitarisme care au marcat istoria secolului XX: comunismul și fascismul. În stilul său caracteristic, Nicolae Breban aruncă niște idei în arenă lăsându-i cititorului deplină libertate de a le interpreta. Iată, de pildă, o afirmație mai mult decât incitantă, aruncată en passant: „... în timp ce vecinii noștri de la nord (polonezii – n.m.), victime ale aceleiași «ocupații liberatoare» s-au comportat în această lungă perioadă de vreo jumătate de secol ca și cum nu ar fi avut trupe de ocupație sovietice – or, ei le-au avut în spate pe toată perioada! – , noi gemeam «adânc și ascuns» sub o ocupație militară expirată de ani buni, mai trăgând cu ochiul în stânga sau în dreapta pentru a vedea efectele“. Un tânăr născut în preajma revoluției din decembrie 1989, judecând cu lipsa de inhibiții a omului deprins cu libertatea de expresie specifică democrației, nu ar putea decât să se mire de lipsa de reacție a celor din generația părinților săi care au acceptat, fără să crâcnească, o asemenea situație, pe cât de absurdă, pe atât de rușinoasă.  Pentru logica de azi, asemenea lipsă de reacție la scara unei națiuni pare imposibil de acceptat. În perioada comunistă funcționa însă o altă logică, cea a terorii. Regimul comunist a fost impus cu tancurile sovietice, iar primul deceniu din istoria acestuia s-a caracterizat prin suprimarea fizică a fostei elite interbelice și a tuturor adversarilor reali sau bănuiți ai regimului. După retragerea trupelor sovietice, aflată în vădită criză de legitimitate, puterea de la București a jucat tot mai apăsat cartea unui stalinism intern, dublată de o afirmare tot mai agresivă a independenței externe. Altfel spus, pumnul în gura cetățenilor din țară și interzicerea drepturilor altora (la început mimând deschiderea spre valorile democrației, apoi cu țâfna) de a comenta ce se întâmplă aici. În momentul în care faimosul laitmotiv al discursurilor lui Nicolae Ceaușescu („Neamestecul în treburile interne...“), nu a mai putut acoperi dezastrul din politica internă, occidentalii au luat distanța, iar bătrânul dictator a redevenit, peste noapte, un fan înrăit al internaționalismului socialist. Decembrie 1989 l-a găsit în calitate de ultim apărător al unui sistem care, la scară europeană, se prăbușea după principiul dominoului. Iar el, avocatul neobosit al „neamestecului“, se apucase să-l acuze pe Gorbaciov că a trădat principiile internaționalismului socialist și să ceară intervenția trupelor țărilor din Pactul de la Varșovia pentru a bloca drumul spre democrație al polonezilor, ungurilor, cehilor, est-germanilor și bulgarilor. Ar fi putut avea România o altă istorie? Greu de spus.   Societatea românească poartă încă urmele bolii morale contactate în cei 50 de ani de umilință cotidiană, la care a fost supusă de către regimul comunist. Însănătoșirea nu se poate face fără o „împăcare cu trecutul“, fără recunoașterea și asumarea senină a vinilor mai mici sau mai mari pe care le purtam în suflete, noi toți, cei care ne-am trăit o parte din viață sub cizma comunistă. Scrie Nicolae Breban și nu avem motive să îl contrazicem: „În optica mea – și, sper, nu numai a mea! – responsabilitatea, vinovăția, analiza crudă, aspră, aproape a fiecăruia dintre cei care am trăit «epoca rușinii» sunt premisa unui real nou început, a unei solide pietre de fundație pentru o Românie viitoare care să nu poarte în sânul ei conflicte mocnite, prost rezolvate sau false probleme, de care am avut parte cu duiumul în secolul care a trecut. Acest proces, de altfel, al împăcării cu trecutul, nu a decurs prea armonios nici în țări precum Franța, care se bucură de un mult mai solid postament al răspunderii civile și care beneficiază de o tradiție bogată de luptă pentru acel spirit republican ce face mândria oricărui Francez contemporan“ (p. 169).   La fel ca și romanele lui Nicolae Breban, eseurile par scrise dintr-o suflare, fără ca autorul să fi făcut textului o minimă corectură. Astfel apar formulări confuze („Romanul modern, cel care după părerea mea începe pe la începutul secolului, cu un Stendhal și Balzac“ – care secol? – și stângăcii stilistice greu de digerat (cacofonii, repetiții deranjante, ca să nu mai vorbesc de generalizata utilizare a infinitivului în locul conjunctivului: „le dă curaj de a continua“, „are dreptul de a urma“ grafia mai mult decât ciudată a adverbului „abia“, care la Nicolae Breban apare constant în formă „abea“). Stilul nu a fost însă niciodată punctul forte al scrisului lui Nicolae Breban și, dincolo de aceste stângăcii, există în Vinovați fără vină destule idei care pot să dea de gândit și chiar să producă ample dezbateri în societatea românească de azi.   În epoca de promiscuitate morală pe care o trăim, o carte despre vină este mai mult decât binevenită. Chiar dacă nu oferă prea multe răspunsuri, cartea lui Nicolae Breban sădește în mintea cititorului o serie de întrebări. Iar acesta nu este deloc un fapt lipsit de importanță.