Sfântul Efrem Șirul a constituit mereu,dar îndeosebi pentru omul vremurilor noastre,un imbold puternic de deșteptare din letargia și amorțeala egolatriei. Dorința conștientă sau ascunsă a omului modern pentru „autoidolatrizare” și tendința de satisfacere nesătulă a dorințelor și aspirațiilor lui trufașe îl conduc la făurirea unei probleme existențiale care răspândește mirosul morții sufletești și duhovnicești.
Sfântul Efrem Șirul a umblat pe cărările gloduroase ale vieții cu duhul trezviei și cucerniciei neadormit,cugetând neîncetat la primejdia morții pe care o zămislește și o naște păcatul,ca izvor primordial al patimii de iubire a omului pentru șinele său. Din acest motiv,viața și învățătura Sfântului Efrem trezesc și stimulează intens conștiința umană,care n-a pierdut în cele din urmă capacitatea de autocritică și sentimentul recunoașterii existenței „prin prisma veșniciei”! „Între puținele diamante duhovnicești ale Bisericii,care s-au păstrat,există și un Sfânt asemenea în învățătură cu Sfântul Vasile cel Mare,iar în dulceață și iscusința cuvântului asemenea cu Sfântul Ioan Gură de Aur. A fost contemporan cu ambii,trăind în secolul al IV-lea,înscriindu-se între cei mai înțelepți și cei mai iscusiți oratori și dascăli dumnezeiești. Și cine este acesta? Efrem Șirul. Sfânt între Sfinți,orator puternic între oratori,om blând între cei blânzi,smerit între cei smeriți,dascal înțelept între dascăli. Sfântul a fost lauda asceților,prigonitor înfocat al ereticilor,făclie luminoasă în pustie,luminând cu învățăturile lui dumnezeiești ochii duhovnicești ai credincioșilor. Și cu toate acestea,din foarte multele cuvinte ale sale,care sunt scrise în dialectul sirian și în limba latină traduse din siriana,doar textele lui ascetice au fost traduse în limba greacă veche”.