Din cuprins: Reducerea distanțelor: începuturile și evoluția relațiilor dintre cele două state; Istoriografia americană; Turcia și configurația geopolitică europeană în perioada 1939-1941: negocierile cu Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică în vederea menținerii securității în zona; Revendicări sovietice și reacții americane: Turcia în dezbaterile Conferințelor de la Yalta și Potsdam; Marea ruptură: Doctrină Truman și semnificația sa în politica externă americană; Politica Statelor Unite față de Turcia de la Doctrina Truman la admiterea Turciei în NATO Segmentul de timp cuprins între anii 1947 și 1952 a reprezentat, pentru Turcia, o perioadă extrem de densă în ceea ce privește politica externă.
Practic, într-un context internațional marcat de rivalitatea a două ideologii, inclusiv în plan militar (războiul din Coreea), Turcia a obținut, pentru o perioadă nedeterminată, garantarea securității atât de căutată de sultani, în secolele XVIII - XIX, dar și de fondatorii Turciei moderne. Atingerea acestui obiectiv nu a fost posibilă, însă, decât datorită opțiunii ferme a clasei politice, pentru integrarea în sistemul de securitate reprezentat de N. A. T. O. Acesta din urmă a fost văzut, astfel, nu ca o alianță conjuncturală, posibilă a fi schimbată la un moment sau altul al istoriei, ci ca o recunoaștere a apartenenței națiunii turce la spațiul de civilizație (și implicit de apărare) occidental. Iar pentru îndeplinirea acestui ideal, autoritățile turce au știut să utilizeze acele pârghii de politică internă (democratizarea politică, relaxarea legislației economice în privința investițiilor străine) și externă (acceptarea unor propuneri de cooperare militară, în regiunea Mediteranei Orientale și Orientului Mijlociu, sau de lărgire a alianței anterioare cu Franța și Marea Britanie, prin participarea Statelor Unite) în așteptarea unui context internațional favorabil care să facă din primirea Turciei în N. A. T. O. o realitate indiscutabilă.
