Cel mai vechi epos al umanității, opera , este creația unui genial poet babilonian necunoscut, care a trăit probabil pe la începutul celui de-al II-lea mileniu î.e.n. Conservarea lui s-a datorat înțelepciunii unui rege asirian, Asurbanipal, care din dragoste și prețuire pentru tot ceea ce înseamnă cunoaștere, a dispus că toate scrierile importante (poetice, religioase, științifice, politice etc.) din limbile asiriană și babiloneana să fie aduse și depozitate în renumită sa bibliotecă de la Ninive.
Ulterior, invaziile popoarelor vecine au distrus memorabilul edificiu, iar arșița și ploaia au desăvîrșit, de-a lungul timpului, acest proces distructiv, făcînd să se piardă o mare parte dintr-un inestimabil tezaur spiritual. Soarta a hotărît însă că cea mai mistuitoare căutare a vieții fără de moarte din literatura lumii, Epopeea lui Ghilgameș, să scape de urgia omului și a vremii, spre a ne revela una din ipostazele nemuririi. Ivită în cadrul civilizației care a înflorit pe pămîntul dintre Tigru și Eufrat, lucrarea și-a extras substanța, ca toate operele de acest fel, din numeroase poeme eroice sau escatologice de origine sumeriană, care au avut drept figura centrală pe Ghilgameș sau al căror conținut putea scoate în relief unele trăsături de caracter sau fapte ale acestuia. Într-o carte dedicată primelor manifestări ale spiritualității omenești, S.N. Kramer menționează existența a șase poeme de acest fel. Importanta descoperirii acestora, de către cercetătorii vestigiilor asirio-babiloniene, a fost covîrșitoare pentru istoria literaturilor. În primul rînd, prin studiul comparat al textelor, s-a putut dovedi, cu argumente de prim ordin, originalitatea epopeii babiloniene, iar, în al doilea rînd, s-a ajuns la înțelegerea exactă a modului în care s-au născut marile creații epice anonime ale lumii antice. Unsprezece tăblițe de cărămizi arse, numerotate cu grijă, dar rareori aflate într-o stare bună, au păstrat, în scrijeliturile enigmaticului scris cuneiform, isprăvile și suferințele.
