Măsura tuturor lucrurilor pe care le facem trebuie să fie iubirea. Nu sentimentalismul, nu sentimentele, ci iubirea adevărată. Iar iubirea adevărată este întotdeauna dorința ca oamenii pe care îi iubim să trăiască în bunăstare, în prosperitate.
Ne este foarte greu să înțelegem asta. Pentru că avem impresia că, dacă iubim ceva sau pe cineva, trebuie să posedăm acel lucru sau acea persoană. Să ne agățăm de acel om și să nu-l mai lăsăm. Dar, după cum știți, așa ceva este imposibil. Iubirea este eliberare, nu robie. Dacă iubim un om, nu putem să-l posedăm. Trebuie să-i permitem să fie el însuși. Dacă nu se întâmplă așa, înseamnă că iubim în el numai ceea ce ne place. Reiese că ne iubim pe noi înșine. Cât de periculoasă e starea noastră! Domnul ne spune: „Dacă nu veți muri față de voi înșivă, față de mândria voastră, față de «eul» vostru, nu veți putea să aveți viața.” Noi însă ne agățăm de „eul” nostru, de drumurile noastre bătătorite, iar apoi ne mirăm de ce nu putem să ne rugăm, de ce viața noastră se transformă în ruine. Se întâmplă deoarece, în loc să-L ascultăm pe Domnul, ne ascultam pe noi înșine. El ne spune: „Trebuie să muriți, trebuie să renunțați la viața voastră.” Dar noi spunem: „Nu, în acest caz, El vrea să spună altceva. Asta nu se referă la mine. Pot să fac ceea ce vreau, oricum voi ajunge acolo.”