Carol I si bipartidsimul romanesc 1866-1914

Îndelungata domnie de 48 de ani a lui Carol I, Principele și apoi primul Rege al României, a suscitat și suscită în continuare interesul istoricilor, fiind analizată fie în an­sam­blu, fie secvențial, prin abordarea unor aspecte sau mo­mente semnificative, din perspective care au variat în timp.
Citește tot rezumatul cărții Carol I si bipartidsimul romanesc 1866-1914... Ceea ce ne propune tânărul Cosmin-ștefan Dogaru în lucrarea de față, ce a constituit teza sa de doctorat în științe politice, este studierea și analiza faptelor istorice din perspectiva politologică, mai exact a unui anume segment: construcția sistemului bipartidist în România și rolul jucat de Carol I, șeful statului, în apariția, evoluția și consolidarea acestuia, cu consecințe importante asupra stabilității politice interne și dobândirea unui prestigiu extern considerabil, pe deplin respectat de celelalte popoare balcanice, dar și de Marile Puteri.   Plasându-se pe linia abordărilor istoriografice anterioare, nu puține de altfel, dar dintr-o perspectivă diferită, de­mer­sul autorului este cu siguranță unul original și oportun, rezultatul cercetărilor sale, de durată, concretizându-se printr-o imagine cuprinzătoare, echilibrată, cu particularitățile sale bine subliniate la nivel interpretativ și bine argumentate documentar, aserțiune demonstrată atât de sursele documentare edite și inedite studiate, cât și de lista bibliografică destul de consistență și variată.   Încă de la început, reies cu claritate obiectivele pe care le-a avut în vedere autorul pe parcursul cercetării și elaborării lucrării, precum și metodele specifice utilizate în articularea și construirea întregii sale demonstrații, printre care analiza critică a surselor documentare și comparația. La nivelul obiectivelor sunt sesizabile mai multe paliere, pe care le enumeram: analiza scenei politice românești și alegerea în 1866 a Prințului străin la Tronul Pincipatelor Unite; evoluția principalelor curente politice spre partide politice de guvernământ; relația dintre Carol I și elita politică a vremii; alternanța la putere a liberalilor și conservatorilor; precum și rolul lui Carol I în construcția și menținerea sistemului bipartidist în guvernarea României moderne.   Eforturile investigative și demonstrative sunt concentrate în direcția celor trei etape, bine delimitate, la nivelul domniei lui Carol I, anume: perioada de debut a domniei, 1866-1871, caracterizată de instabilitate guvernamentală și parlamentară; apoi, începutul stabilizării vieții politice prin alternarea la putere a conservatorilor și liberalilor, 1871-1895, perioada în care, pe de o parte, se cristalizează cele două partide politice de guvernământ, programul acestora și modalitățile de acțiune în vederea cuceririi puterii, iar pe de altă parte, se constată guvernări de lungă durată; iar în final, perioada 1895-1914, a maturității și experienței politice, a alternanței organizate concretizată prin transferul pașnic al puterii și mandate guvernamentale ce nu depășesc 4 ani.   Constituția din 1866, liberală în literă și spiritul ei, rod al compromisului între grupările politice liberală și conservatoare, va asigura cadrul desfășurării vieții politice și parlamentare, în limitele asigurate de sistemul electoral cenzitar și de prerogativele Coroanei. Pentru a limita folosirea discreționară a puterii de către Domn, se preciza, în art. 92 din Constituție, că persoana acestuia era considerată inviolabilă, în sensul că responsabili pentru actele sale deveneau miniștrii. Această responsabilitate derivă din precizarea că: ,,Nici un act al Domnului nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act”. O asemenea dispoziție fusese preluată din practica sistemului constituțional englez, cel care consacrase, de altfel, principiul: ,,The King can do no wrong” (Regele nu poate greși). Așadar, Domnul trebuia să se comporte ca un monarh constituțional și să execute numai actele permise de legea fundamentală a țării. Pe de altă parte, în conformitate cu art. 93, Șeful Statului avea dreptul de a numi și revoca pe miniștrii săi, una din cele mai importante prerogative care va determina particularitățile vieții politice românești, de a sancționa și promulgă legile, de a numi sau confirmă în toate funcțiile publice, dreptul de amnistie politică, de grațiere sau de micșorare a pedepselor prevăzute pentru crimă, prerogative întâlnite la majoritatea Suveranilor europeni. De asemenea, monarhul avea dreptul de a convoca Adunările, de a deschide și închide sesiunea ordinară, de a convoca o sesiune extraordinară și, fapt important, de a dizolva Adunările sau numai una din ele, cu condiția de a le convoca până în trei luni. Legiuitorii români ținuseră să precizeze, fără echivoc, că ,,Domnul nu are alte puteri decât cele date lui prin Constitutiune” (art. 96). Prin urmare, Monarhul trebuia să fie un element ponderator între cele trei puteri ale statului, un arbitru în disputa dintre grupările politice pentru obținerea puterii. Cu alte cuvinte, misiunea sa era aceea de a se situa deasupra patimilor de partid și de a asigura stabilitatea politică.   Potrivit Constituției din 1866 rolul primordial, la nivelul puterii executive, era deținut de Domn și numai în plan secundar de către Guvern. Mecanismul aducerii la pu­tere conferea Monarhului rolul cheie, atât prin dreptul său de a numi și revoca miniștrii, cât și prin dreptul de a dizolva Corpurile legiuitoare (Adunarea Deputaților și Senatul). Astfel, Monarhul era cel care încredința puterea primului ministru, acesta din urmă căutând, după constituirea Guvernului, să-și asigure majoritatea în Parlament. Și cum nu întotdeauna dispunea de această majoritate par­la­mentară, obținea, prin intermediul Monarhului, drep­tul organizării de noi alegeri, unde prin ingerințe administrative și abuzuri reușea să obțină victoria. De asemenea, în eventualitatea în care Guvernul primea un vot de blam (neîncredere), el era obligat să demisioneze. Pe de altă parte, nu era întotdeauna necesar un vot de blam pentru a demisiona. Demisia putea surveni și dacă Guvernul pierdea majoritatea parlamentară. Se poate constata faptul că în funcție de voința sa, Monarhul se putea implica mai mult sau mai puțin, direct sau indirect, în actul guvernării sau putea juca rolul de arbitru al vieții politice, așa cum un prim-ministru iscusit putea să se mențină la putere mai multă vreme.   În întreaga sa domnie, Carol I a reușit să îmbine ambele facilități oferite de dispozițiile constituționale: s-a implicat discret sau deschis în actul guvernării, dar a jucat și rolul de arbitru pe măsura maturizării vieții politice românești și a celor două partide de guvernământ, Partidul Național-Liberal și Partidul Conservator.   În momentul intrării în vigoare a pactului fundamental de la 1/13 iulie 1866, Domnitorul, puțin familiarizat cu mecanismul vieții politice, cu mentalitățile românilor, cu temperamentul vulcanic al radicalilor și cel ponderat al conservatorilor, a căutat, în conformitate cu rolul de șef al puterii executive, să respecte cu scrupulozitate principiile constituționale. Tabloul vieții politice românești avea să fie cu totul altul, înregistrându-se, cel puțin în primii cinci ani de domnie ai lui Carol I, o acută instabilitate guvernamentală și parlamentară, în care s-au succedat la putere nu mai puțin de nouă Guverne și au avut loc șase dizolvări ale Corpurilor legiuitoare, în care principiile constituționale nu au fost întotdeauna respectate și aplicate în litera legii. Potrivit mecanismului parlamentar constituțional, șeful puterii executive, în momentul confruntării cu o criză guvernamentală, iniția consultări cu principale grupări politice parlamentare pentru depășirea situației. Cel căruia îi revenea misiunea de a decide între Guvern și opoziție era Domnul. Acesta, în eventualitatea în care Guvernul nu mai avea încrederea sau majoritatea în Parlament, trebuia să-i solicite demisia, ori să recurgă la dizolvarea uneia sau a ambelor Adunări legiuitoare, pe baza unor rapoarte motivate ale Consiliului de Miniștri. Așa cum se poate observa, mecanismul ca atare avea rațiuni obiective, însă nu le putea exclude și pe cele subiective ale șefului puterii executive.   Așa cum bine sesizează autorul, această primă etapă, a instabilitații guvernamentale și parlamentare, are loc în urma unor disfuncționalități create de lipsa de experiență la guvernare, de lipsa coeziunii și forței la nivelul curentelor politice, după cum însuși șeful statului întreprinde eforturi de a se adapta la cerințele unei vieți politice dinamice, tumultoase chiar, de a se apropia și cunoaște elita politică și, până la urmă, de a-și asuma rolul constituțional de arbitru sau factor de echilibru pe scena politică, așa cum era prevăzut în Constituția din 1866. În condițiile în care niciuna din grupările politice, conservatoare sau liberală, nu era pe deplin organizată și nu va reuși să-și asigure o majoritate parlamentară confortabilă, Domnitorul va fi nevoit să experimenteze guvernele de coaliție, fără ca acestea să reușească a se menține la putere, atât ca urmare a divergențelor dintre personalitățile politice care le compuneau, cât și a viziunii diferite în privința guvernării.   Dificultățile guvernării pe plan intern, care vor îngreuna obiectivul dobândirii independenței pe cale diplomatică, îl vor determina pe Carol I să se gândească și la alternativa unui regim autoritar, mai ales în acele momente dificile ale acțiunilor opoziționiste liberale din anii 1870-71. O asemenea alternativă nu va mai fi pusă în practică atât ca urmare a sfaturilor de prudență venite din partea suveranilor Puterilor garante, cât și ca urmare a faptului că liderii conservatori, după stratagema abdicării utilizată de Carol I în martie 1871, se vor dovedi dispuși a-și asuma responsabilitatea unei guvernări autoritare, sub președinția primului ministru Lascăr Catargiu.   Potrivit argumentației domnului Cosmin-ștefan Dogaru, pe care o împărtășim, episodul acesta strategic al amenințării cu abdicarea din partea Monarhului, asigură, de fapt, tranziția spre cea de a doua etapă, când elita politică începe să conștientizeze și să accepte rolul de arbitru al șefului statului, al cărui prestigiu intern și internațional sporește odată cu cucerirea Independenței de stat a României (1877-1878) și a proclamării Regatului (14/26 martie 1881). De asemenea, este perioada constituirii celor două partide politice de guvernământ, Partidul Național-Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880), dar și al guvernărilor lungi, cea liberală de 12 ani și cea junimisto-conservatoare de 7 ani. Deși se ajunsese la o stabilitate politică, guvernările de lungă durată au demonstrat, pe de o parte, uzura guvernanților și apariția disidențelor, iar pe de altă parte, o exacerbare a patimilor politice și a acțiunilor opoziționiste ce nu ezitau să atace însuși Șeful statului, principalul exponent al puterii executive.   Pe marginea mărturiilor contemporane, suprinse în presă, dar și în lucrări cu caracter memorialistic, autorul acordă o importanță deosebită celei de a treia etape, care vine să consolideze sistemul bipartidist, Regele Carol I apelând la alternanța organizată la guvernare a celor două partide politice, Național-Liberal (constituit în 1875) și Conservator (constituit în 1880). Acest principiu de guvernare, inspirat de modelul britanic, a fost categorisit de analiști drept „rotativă guvernamentală”, având în vedere succesiunea pașnică și, de regulă, bine delimitată la patru ani de guvernare, a liberalilor și conservatorilor, cu excluderea oricărui alt terț competitor politic. Reiese clar din analiza autorului că: „în sistemul bipartidist aplicat și menținut în perioada lui Carol I, oamenii politici au adoptat o serie de strategii, uneori dure, cu scopul de a răsturna guvernul, materializate în: atacuri în presă, atât la adresa guvernului, cât și a lui Carol I; manifestații de stradă organizate de către opoziție, discursuri provocatoare în Parlament, obstrucția parlamentară (discuții interminabile în Parlament) etc. Aceasta din urmă se utiliza mai ales pentru a crea dificultăți cabinetului în a-și vota și a-și adopta legile”.   Nu întâmplător, un capitol aparte este consacrat rolului major jucat de Carol I la nivelul politicii externe. Este factorul care-i va spori și întări prestigiul personal, atât în interior, cât și în afară, dar mai ales va sigura țării un rang pe deplin respectat nu numai în Balcani, ci și în Europa. Pe de altă parte, politica externă este și elementul de coeziune între partidele politice de guvernământ, care și-o asumă prin consens.   Dispariția sistemului bipartidist și a „rotativei guvernamentale” concomitent cu moartea Regelui Carol I în 1914, nu fac altceva decât să demonstreze, odată în plus, rolul activ al Monarhului în impunerea și menținerea acestui sistem extrem de benefic pentru stabilitatea politică și progresul României. Succesorul său, Ferdinand I, nu-și va mai asuma aceeași misiune. Din această ecuație nu poate fi exclus, ca factor favorizant, nici sistemul electoral cenzitar, așa cum o demonstrează evoluția ulterioară a evenimentelor, când votul universal, în noile condiții apărute după Primul Război Mondial și desăvârșirea unificării statale a României, extinde nu numai baza electorală, ci sporește și numărul partidelor politice cu pretenția de a guverna.   Concluzia la care ajunge autorul, pe deplin argumentată, este aceea că Domnitorul (Regele) Carol I „a militat pentru a-și impune propriul stil de conduită și practica politică într-o scenă politică structurată și puternic influențată de obiceiurile locale. Pentru domn, rigoarea, disciplina și seriozitatea au fost calități decisive, pe care le-a inoculat clasei politice românești în vederea stabilirii unei relații strânse și normale la nivel instituțional și la nivel politic”.    Lucrarea elaborată de Cosmin-Ștefan Dogaru reprezintă, cu siguranță, o contribuție istoriografică majoră la clarificarea anumitor aspecte legate de apariția, funcționarea și evoluția sistemului bipartidist în vremea lui Carol I și se remarcă, totodată, prin analiza riguroasă, mereu argumentată documentar, originalitatea interpretării, și, nu  în ultimul rând, printr-un discurs clar, logic și fluent. Ea se adresează atât specialiștilor, cât și publicului larg interesat de mecanismul puterii și exercitarea lui într-una din cele mai semnificative perioade din istoria statului național modern. Prof.univ.dr. Sorin Liviu Damean Citește mai puțin...