Eminescu Ta [Tat] twam asi - FORMAT PDF

Privirii cu dublă valență – dinspre noi înspre Poet și dinspre Poet înspre noi - îi corespunde titlul cărții de față: Eminescu – Ta [Tat] twam asi „Ace(a)sta ești tu”. Titlul, împrumutat de către Poet Upanișadelor pentru unul dintre poemele sale rămas între manuscrise, da expresie identificării de sine prin asumarea alterității.
Citește tot rezumatul cărții Eminescu Ta [Tat] twam asi... Inerent îmbogățitoare, ieșirea din sine întru întâlnirea Operei lui Eminescu! „[...] pentru noi – îi scria Maiorescu în 4/16 febr. 1884 lui Eminescu, aflat la Ober-Dobling – geniul d-tale poetic [...] este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române”. Era prima privire pătrunzător-cuprinzătoare dinspre noi înspre Poet. Cele care i-au urmat s-au înșirat, mărgăritare, pe același fir al Ariadnei. lorga îl percepea drept „expresia integrală a sufletului românesc”; G. Călinescu conchide că Poetul: „Nu nutrea nicio aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ”; pentru Blaga, Eminescu era „marele copac din care toți ne tragem”, în timp ce Noica susține că, datorită lui Eminescu, „credem a ști ce suntem și care e vibrația noastră în adânc”. Dar, și Eminescu a privit – privește, încă, și, fără îndoială, va mai privi – înspre noi. Noi, cei de azi, ca și cei de ieri sau cei de mâine. Căci, așa cum noi ne identificăm în/prin Eminescu, tot astfel, la rândul său, el s-a identificat – exponențial – în/prin noi: • „Iar noi locului ne ținem,    • „De la Nistru pân'la Tisa Cum am fost așa rămânem” (Revedere)    Tot romanul plânsu-mi-s-a” (Doina) • „Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia când Domni îmbrăcați în haine de aur și samur ascultau, de pe tronurile lor, în învechitele castele, consiliile divanului de oameni bătrâni – poporul entuziast și creștin undoind ca valurile mărei în curtea Domniei – iară eu în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al înțelepciunei, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspirațiune, preot durerilor și-a bucuriilor, bardul lor”. (Geniu pustiu) • „[...] soarta țăranului [...] e poate singura chestiune în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila pe care ne-o inspiră țăranul, acest unic și adevărat popor românesc”. (Citit-a vreodată...?, „Timpul”, nr. 37, 18 februarie 1882) Fragment din lucrare: "III ÎNSEMNĂRILE ȘI CUGETĂRILE EMINESCIENE: TUSE NOI ÎN TABLOUL PERSONALITĂȚII POETULUI a. Vuietul căutării sinelui Bogatul tablou al personalității lui Eminescu, așa cum îl găsim zugrăvit în scrierile lui Maiorescu, Slavici, Caragiale, Iorga, Mihail Dragomirescu, D. Caracostea, D. Popovici, Perpessicius, G. Călinescu, Tudor Vianu, Rosa del Conte, Romulus Todoran, George Munteanu, Eugen Simion, George Gana, Al. Melian și ale altora, este susceptibil să se îmbogățească cu tuse noi din perspectiva dialogicității, astfel cum se înfățișează ea ca paradigma funcțională a celor 6 componente (primordialitatea relației; deschiderea la/ către lume; etc.) organic legate într-un tot unitar. Desenul și culoarea lor își află sursă în texte - însemnări și cugetări - neluate până acum în seamă în conturarea tabloului personalității Poetului. Prin ele, se deschide o fereastră care pune într-o altă lumină decât aceea a interpretărilor tradiționale sau curente, lumea cugetărilor eminesciene - în sens larg, a însemnărilor - rămase între manuscrise și cuprinse de editori sub titlul Fragmentarium. (Titlu împrumutat, de altfel, dintr-o însemnare a lui Eminescu.) Premisa de la care pornim este că alături de poezie, proză, teatru, publicistică și scrisori, însemnările lui Eminescu oferă un unghi pertinent de abordare a personalității sale, căci în ele Poetul se exprimă exclusiv pentru sine. Ele nu au alt adresant în afară sieși. Ca atare, însemnărilor li se poate atribui capacitatea de a dezvălui stratul cel mai adânc, ținut ascuns oricărei priviri din afară, acela al cugetării Poetului, aflat mereu în vuietul căutării sinelui. Auzind murmurele care trec prin „coardele sufletului [sau]'; iată ce ascunde privirilor din afară tânărul Eminescu în fragmentul intitulat Cassiodor, inclus de Perpessicius în secțiunea Teatru (v. Eminescu. Opere, II, Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 833), deși considerat „neafiliabil" niciuneia dintre încercările teatrale ale neîmplinitului dramaturg Eminescu: „Zenitul, umbra destinului, dovadă că sunt, aud murmurând prin coardele lirei sufletului meu, dovadă că am un suflet. Cât de mare sunt eu! Zenitul meu - o stea, cine știi ce lume care poartă vuietul destinelor sale dasupra capului meu; oare, dacă mor eu, moare și ea, acea lume din zenit? Lira mea - o lume cu tremurul simțurilor ei. Simt, gândesc, inima mea - un ocean cu valuri nenumărate, creierii mei - un paladiu tămâiat de-nțelepciune, și cu toate [astea] ființa mea singură e un tron fără rege, un templu fără zeu. Sufletele oamenilor sunt ființe de îngeri înamorate de forme de lut; tu, care ești îngerul corpului meu, răspunde: De ce nu-s mulțumit de ce zbor pe aripele tale ca un cântec fără înțeles? Înțeles! Destin!... Prin acest gigantic labirint de lumi, unde voi găsi în acest mare vis ce se numește firul de aur al scopului? Când ființele se-mbină, Când confund pe tu cu eu, E lumină din lumina Dumnezeu din Dumnezeu. Cunoști umbra cea nebună Cu aripe de dulci fiori Care suflete cunună? Al ei nume e amor. Fie scopul vieței tale Și, cu glasu-i îngeresc, Printre oarele de jale Cănte-ți dulce: te iubesc. Lira-n sunete de jale Cu glas blând, tânguitor, Spune-ecoului din vale Că i-e sete de amor.[...]" Citește mai puțin...