Cele o mie una fantome reprezintă o amplă culegere de povestiri fantastice, publicată de Alexandre Dumas în 1849. Cartea e constituită din șapte cicluri (dintre care îl prezentăm în traducere românească pe primul) – Cele o mie una fantome, Femeia cu colier de velur, Căsătoria lui moș Olifus, Testamentul domnului de Chauvelin, O cină la Rossini, Gentilomii din Sierra Morena, Iepurele bunicului – și cuprinde un bogat repertoriu de teme și motive specifice literaturii fantastice: capete tăiate care vorbesc, spânzurați malefici, fantome și vampiri, povestea unui vânător blestemat să urmărească un iepure uriaș și nemuritor sau aventurile stranii ale unui marinar căsătorit cu o sirenă.
Povestirile din Cele o mie una fantome, care au precedat Povestirile crude și insolite de Villiers de L’Isle-Adam, dezvăluie o latură mai puțin cunoscută a operei lui Dumas. Fragment din romanul "Cele o mie una fantome" de Alexandre Dumas: „Din momentul acela m-am stabilit la castel. Și tot din momentul acela s-a declanșat și drama pe care o să v-o istorisesc. Cei doi frați s-au îndrăgostit de mine, fiecare pe potriva caracterului său. Costache mi-a spus de a doua zi că mă iubește, mi-a declarat că voi fi a lui și nu a altuia și că mai degrabă m-ar ucide cu mâna lui decât să știe că aparțin altui bărbat, oricine ar fi acela. Grigorașcu nu spunea nimic, dar mă înconjura cu numeroase griji și atenții. Toate resursele unei educații strălucite, toate amintirile unei tinereți petrecute la cele mai nobile curți ale Europei au fost folosite ca să mă facă să-l îndrăgesc. Vai, nu era greu; la primele sunete ale glasului său, am simțit că acest glas îmi mângâie inima, la primele lui priviri am simțit că aceste priviri îmi pătrund până în inimă. După trei luni, Costache îmi repetase de o sută de ori că mă iubește și îl uram; după trei luni, Grigorașcu nu-mi spusese încă nicio vorba de dragoste și simțeam că, atunci când mi-o va cere, voi fi toată a lui. Costache renunțase la drumurile sale; nu mai părăsea niciodată castelul. Abdicase pentru moment în favoarea unui fel de locotenent, care venea din când în când să-i audă poruncile, iar apoi se făcea nevăzut. Smaranda mă iubea, de asemenea, cu o pasiune pe care și-o arată într-un mod ce-mi făcea frică. Îl proteja vizibil pe Costache și părea să fie încă și mai geloasă pe mine decât acesta. Cum însă nu cunoștea nici polonă, nici franceză, iar eu nu înțelegeam moldovenească, nu putea face presiuni prea mari asupra mea în favoarea fiului ei; învățase doar să spună în franceză câteva vorbe, pe care mi le repeta ori de câte ori îmi atingea fruntea cu buzele: — Costache o iubește pe Hedwiga. Într-o zi am aflat o veste cumplită, care venea să pună capac tuturor suferințelor mele de până atunci. Cei patru oameni ai mei care supraviețuiseră luptei fuseseră eliberați. Ei plecaseră în Polonia, dându-și cuvântul că unul dintre ei se va întoarce, înainte să treacă trei luni, pentru a-mi aduce vești de la tatăl meu. Și unul dintre ei reapăru într-adevăr într-o dimineață; castelul nostru fusese cucerit, ars, distrus, iar tata se lăsase ucis apărându-l. Rămăsesem singură pe fața pământului. Costache își dublă insistențele, Smaranda — gesturile pline de tandrețe, dar, de data acesta, mă puteam folosi de pretextul doliului după tatăl meu. Costache stăruia, spunând că acum, cu cât sunt mai singură cu atât am mai multă nevoie de un sprijin; mama lui stăruia, de asemenea, împreună cu el și poate chiar mai mult decât el. Grigorașcu îmi vorbise despre puterea pe care o au moldovenii asupra lor înșiși atunci când nu vor să-și lase ghicite sentimentele, iar el era cel mai bun exemplu în această privință."
