Pubis. Invincibila cetate - FORMAT PDF

„Pubis” este un „kleine bildungsroman” al evoluției personajului-narator, devenit Pip prin grația Estellei de la naștere până la sfârșitul adolescenței, timp în care încearcă să-și descopere propria sexualitate, sexualitatea în general, precum și jaloanele pe care destinul i le pune în față.
Citește tot rezumatul cărții Pubis. Invincibila cetate... Credem că nu există persoană care, începând de la o vârstă mai fragedă sau nu tocmai, să nu se fi privit în oglindă sau să-și fi investigat propriul trup cu maximă curiozitate. Uneori, copiii fac lucruri care oamenilor mari li se par îngrozitor de indecențe, dar uită că, la rândul lor, au fost odată copii și n-au purtat dintotdeauna masca de acum. În ciuda anturajului, personajul evoluează frumos cu ajutorul sportului care îl salvează de la un destin tragic. În acest miniroman, apare un personaj inedit, câinele Demon, care reprezintă o adevărată materializare sufletească și un alter ego al personajului narator. Persoana a două folosită pe tot parcursul textului construiește o relație de apropiere între cititor și narator. Octav Bozintan (născut în Ploiești, la 01.04.1961) este laureat al concursului „Panait Istrati“ în anul 1991, inițiat de Radio România Cultural și Radio France Internațional. Din 1991 este colaborator al TVR 2, colaborează cu revista „Albina“, publicând articole și povestiri, cu Radio România Cultural și Radio România Internațional. Între anii 2006 și 2008 este titular ar rubricii săptămânale „Vedete în literatură“, din cadrul emisiunii „Veniți cu noi pe 2“, difuzată de TVR 2, în care autorul prezintă cărți ale celebrităților din diverse domenii.  fost dintotdeauna preocupat de literatură, iubind cartea ca obiect și, evident, pentru conținut. Imediat după Revoluție scrie romanul „Hanul păcătoșilor“, care, deși apărut în tiraj foarte mic, intră în atenția criticii și nu numai. Direcția  Generală  a Penitenciarelor achiziționează o mare parte din tiraj, cartea servind și astăzi drept manual tinerilor ofițeri. Sociologul Bruno Ștefan își bazează pe această lucrarea de doctorat, intitulată „Mediul penitenciar românesc“, publicată la Editura Institutul European, Secolul XXI. Cartea este tradusă și publicată în  America,  sub titlul „New Europe, Old Jails“, la Editura InterAcademic Press. Fragment din cartea Pubis. Invincibila cetate de Octav Bozintan: "Se zice că fulgerul nu cade de două ori în același loc, dar e cam îndoielnic. Savanți de marcă au constatat contrariul și înclini să le dai dreptate, pentru că uite cum stă tărășenia. Într-un viitor atât de îndepărtat încât abia îl întrezărești, samsara se rotește din nou și te ia la întrebări. Treci pe la un magazin unde a apărut o față nouă. Ceri, plătești, iar la ieșire te întorci și zâmbești. Ți se răspunde la fel, te întorci și pleci gânditor. A doua zi revii. Și a treia. Zâmbetul nu-ți mai ajunge. Te destăinui unui prieten care începe să râdă. Nu de tine, de situație. Afli că fata îi e rudă apropiată și te-ar putea ajuta. Curând, vorbele mesagerului îți transmit că zâmbetul nu este doar de complezență, ci reciproc consimțit. Exulți, ceri un număr de telefon, suni, vorbești, gata. Ești regele universului, atoatebiruitor și cel mai tare din parcare. Duminică la ora trei e liberă. Nu eziți să-ți spui că e un moment cam tâmpit, ceas pentru ordonanțe și servitoare la colțul Cișmigiului, cum ar fi zis coana-mare, dar ce realizare! Cele două nopți rămase trec pline de imagini, sunete și bucurii a ceea ce crezi c-o să fie. Uite c-a venit și ora trei. Ușa e deja închisă, dar prin geam poți să o vezi schimbând câteva vorbe cu colegele, se îmbracă în grabă și iese prin spate. Vine. Suplă, cu pas elastic, cu păr de culoarea bananei. O cuprinzi pe după umeri și răspunde la fel. Ochii strălucesc, zâmbetul vorbește fără vorbe. Urmau o după-amiază, o noapte de excepție și, cine știe? Te apleci s-o săruți și te retragi brusc. - Mai bine mergem la mine. Consimte fără niciun comentariu, de parcă știa că făcuse ceva rău. Deși stai relativ aproape, conduci repede ca să scurtezi drumul. În lift încerci să nu respiri deloc. Descui și o inviți să stea pe fotoliul de vizavi, cât mai departe. Senzația nu mai este doar olfactivă, se amplifică, vine direct din creier, se înfige acolo, rămâne, nu se dă dusă cu niciun preț. Fata nu e proastă deloc, așa că până la urmă își dă seama. - Știi, a fost ziua unei colege. A adus o grămadă de chestii. N-aș fi mâncat din toate, dar n-am rezistat. Fie, îți spui că n-are nicio vină și te decizi să faceți   o încercare. Pe  cât posibil, eviți s-o săruți. Ea este cât  se poate de amabilă, se străduiește din răsputeri, dar nu reușește să clintească nimic. Pentru orice bărbat asta    e o rușine îngrozitoare. Îți aprinzi o țigară și privești oriunde, numai în ochii ei nu. După aia începi să râzi cu un râs care nu-i al tău, încercând să-i abați atenția de la ceva ce nu poate fi evitat. Măcar încerci. Cu un simulacru de zâmbet mai degrabă trist se îmbracă, promite că ne mai vedem, dar știi că nu-i așa, iese pe ușă și dispare pentru totdeauna. N-ai nas nici măcar s-o conduci până la lift. Privești în tavan și urli din toți rărunchii tăi neputincioși: - Dumnezeii tăi de usturoi cu cine ți-a inventat neamu’, că n-am putut să-ți suport duhoarea niciodată! Na, uite ce mi-ai făcut! Nu-ți rămâne decât să te îmbeți. Ți se pare că faci parte din categoria celor pentru care bomboana este întotdeauna în mână cealaltă? Ei, să fim serioși, oricine o mai nimerește din când în când, chiar dacă nu așa des pe cât ar vrea, dar despre asta altă dată." Citește mai puțin...