Romania, o iubire din care se poate muri - FORMAT PDF

Titlu disponibil cu autograf; încă 11 exemplare disponibile. Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere.
Citește tot rezumatul cărții Romania, o iubire din care se poate muri... La noi, la romani, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limită a rămas până în clipa de față un mister. Romanii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă. De fapt, sublimul și eroicul nu pot fi programate. Ele apar întotdeauna dintr-o provocare nebănuită a istoriei. Abia provocat astfel, un popor descoperă că există o iubire din care se poate muri și că, dacă vrea să-și recupereze în extremis patria furată, el trebuie să fie gata să-și pună în joc viața pentru a-i reda un preț. - Gabriel Liiceanu Ilustrația copertei: Dragoș Pătrașcu, Pasărea om Fragment din carte: "Să ne înțelegem bine. Calitatea de cetățean și meseria pe care ea o incumbă nu există decât în societățile democratice. În societățile totalitare, ca aceea pe care am cunoscut-o noi vreme de 40 și ceva de ani, calitatea de cetățean nu există. Viața democratică. evocată sub numele de „democrație socialistă" este o simplă maimuțăreală: există o constituție, care, deși vorbește de „drepturile omului", le încalcă la fiecare pas; există alegeri, dar, neexistând decât un partid (de fapt o mafie ajunsă la putere care mimează viața unui partid), nu poți alege decât între două persoane numite „candidați", care, din punct de vedere politic, nu oferă în realitate nici o alternativă. Există instituții publice, parlamentul, de pildă (numit pompos Marea Adunare Națională), care nu sunt decât o butaforie. Există „cetățeni", dar, cum nimeni nu are un cuvânt de spus în privința treburilor publice, ei rămân simple ficțiuni. Invocați periodic că „popor", se iau hotărâri în numele lor, deși viața în toate detaliile ei este reglată din centrul unic al puterii. Nu există proteste, nu există manifestații, nu există greve. Orice voce ridicată împotriva ierarhiei politice de către un individ este încadrată juridic la „subminarea ordinii de stat" și pedepsită cu ani și ani de închisoare. Pe scurt, toți indivizii numiți formal „cetățeni" sunt infantilizați. Alții judecă pentru ei, alții le spun ce mănâncă, cum se îmbracă, cum se tund, ce muzică ascultă, ce filme văd, ce citesc, de unde se informează, ce au voie să creadă și ce nu, ce au voie să spună și ce nu, unde au voie să meargă și unde nu. Nimeni, în aceste condiții de creșă generalizată, nu-i poate reproșa unui individ că nu-și face „meseria civică". Am putea să invocăm, desigur, existența disidentului în totalitarism. Să nu uităm însă că el apare în perioadele de relativă „relaxare" a societății totalitare, niciodată când teroarea este regula de funcționare a puterii. Nu existau disidenți sub Stalin sau, la noi, sub Gheorghiu-Dej, așa cum  nu există în Coreea de Nord. În epocile de teroare, ei dispar înainte de a apuca să se manifeste ca atare. Disidentul apare când exterminării fizice prompte îi ia locul închisoarea, internarea în spitale psihiatrice sau expulzarea. Odată apărut, disidentul introduce prima fractură în corpul până atunci compact al societății totalitare. El devine memoria cetățeanului absent, aluzia la un statut care a dispărut odată cu abandonarea democrației. " Citește mai puțin...