Crede-ma, te mint! - FORMAT PDF

O reclamă negativă în mediul online poate însemna pierderi de milioane pentru o companie. Un zvon despre un politician generează știri și distruge un candidat. Un produs sau o celebritate sare din anonimat în senzațional.
Citește tot rezumatul cărții Crede-ma, te mint!... Ceea ce nu știți este că cineva e responsabil de toate aceste lucruri. De regulă, cineva ca mine. „Ryan este în parte Machiavelli, în parte Ogilvy și în întregime concentrat pe rezultate. De la American Apparel la campaniile liniștite pe care le-a organizat, și pentru care nu a pretins să fie recunoscut, acest  tânăr expert este arma secretă de care nu ai auzit niciodată.” - Tim Ferriss, autorul cărții 4 ore-Saptămâna de lucru (The 4-Hour Workweek), bestseller New York Times „Sunt un manipulator media. Într-o lume în care blogurile controlează și denaturează știrile, sarcina mea este să controlez blogurile cât mai mult posibil. În cultura modernă… 1.    Bloguri precum Gawker, Buzzfeed sau Huffington Post controlează agenda media. 2.    Bloggerii sunt aserviți banilor, tehnologiei și termenelor limită. 3.    Manipulatorii mânuiesc aceste pârghii pentru a modela tot ceea ce citiți, vedeți și priviți atât online, cât și offline. De ce dezvălui aceste secrete? Pentru că sunt satul de o lume în care blogurile iau miță, oamenii de marketing ajută la scrierea știrilor, jurnaliști nesăbuiți împrăștie minciuni și nimeni nu este responsabil pentru asta. Deschid cortina deoarece nu mai vreau ca oamenii să fie păcăliți. Voi explica exact cum lucrează mass-media în realitate. Ceea ce alegeți să faceți cu aceste informații depinde de voi.” - Ryan Holiday „O privire ascuțită și deranjantă asupra realității lumii online.” - Kirkus Reviews Carte recomandată de  Cosmin Năstasă   în cadrul proiectului Libris, " Oameni și cărți ".     Fragment din volumul "Crede-mă, te mint!" de Ryan Holiday:       „AȘ VREA SĂ ÎȚI POT SPUNE CĂ CITATUL PE CARE O SĂ ȚI-L prezint acum este al unui critic media nou, curajos. Aș vrea să pot să îl arăt și să zic: Vezi, cineva înțelege. O să fie bine. La naiba, îmi doresc să fi fost eu cel care l-a zis.     „Știri false. Nu mă refer la știrile false ca cele de pe Fox News. Mă refer la știrile false care umplu majoritatea ziarelor și a site-urilor de știri, de fapt. Noua inițiativă nu va duce nicăieri. Noua politică nu este nouă deloc... Produsul nu este revoluționar. Iar jurnaliștii pretind că aceste declarații oficiale și comunicate de presă ale companiilor constituie știri... Știri false, născocite, senzaționale, prelucrate, retrase - până când, la sfârșitul săptămânii, nu știi mai mult decât la început. Ai putea la fel de bine să aștepți ca o publicație săptămânală precum Economist să îți spun a care este poziția netă la finalul săptămânii.”     Speram să închei într-o notă optimistă. Însă nu pot să fac asta. Pentru că persoana care a spus cuvintele de mai sus este Nick Denton, unul dintre cele mai importante subiecte din această carte.     Într-un interviu pentru revista The Atlantic, Denton a declarat că, la Gawker, el se afla într-un „război sfânt" „împotriva știrilor false." Este o ironie aproape imposibil de suportat, din partea lui sau a oricărui blogger. Este ca și cum Kim Kardashian s-ar plânge despre cât de false sunt reality show-urile. Nu că ar exista vreun dubiu despre un război sfânt în media. După cum am demonstrat în această carte, există unul, numai că este un război cu tine, împotriva ta. Sunt eu împotriva lor, împotriva ta. Prin reprezentanți luptam în numeroase bătălii pentru atenția ta și vom face orice ca să o obținem.     Rezultatul este o buclă de stimulente din care nu putem scăpa.     În urmă cu mai bine de 25 de ani, în Amusing Ourselves to Death (Amuzându-ne de moarte), Neil Postman a argumentat că nevoia de televiziune, care era atunci modul principal al culturii noastre de a comunica idei, a ajuns să determine chiar cultura pe care trebuie să o reprezinte. Modul specific în care televiziunea organizează lumea, a scris, devine modelul după care lumea trebuie organizată.     Divertismentul alimenta televiziunea, așa că tot ce influență televiziunea de la război la politică la artă - era inevitabil transformat în divertisment. Televiziunea trebuia să creeze o lume falsă pentru nevoile sale, iar noi, audiență, priveam acea lume falsă la televizor, o imităm și devenea nouă realitate în care trăiam. Mediul cultural dominant, a înțeles Postman, determină însăși cultură.     Ei bine, televiziunea nu mai este scena principală a culturii. Internetul este. Blogurile sunt. YouTube. Twitter. Iar cererile lor ne controlează cultura exact așa cum o făcea televiziunea. Numai că internetul venerează un alt zeu: traficul. Trăiește și moare prin click-uri, pentru că ele sunt cele care obțin venitul din reclame și influență. Întrebarea principală pentru internet nu este: Este asta distractiv?, ci Va obține astă atenție? Se va răspândi?” Citește mai puțin...