Orasul inchis - FORMAT PDF

Viorica Răduță ne aduce în față romanul unui oraș – Rîmnicu Sărat – în care a existat o celebră închisoare comunistă. Cartea debutează cu procesul unui torționar, Comandantul Vișinoiu, imaginat de Mihăiță – un bătrîn sărac cu duhul, a cărui adolescentă s-a petrecut în teribila închisoare.
Citește tot rezumatul cărții Orasul inchis... Diagnosticat cu sindrom confuziv de detenție, personajul retrăiește fiecare fragment de real ca pe un moment petrecut între zidurile celulei. Istoria se reface din dialogurile lui Mihăită cu sine sau cu spiritul deținutului politic Ion Mihalache, mort în 1963 în acest penitenciar. Cealaltă voce a romanului, Ilinca, este mesagerul istoriei perioadei ceaușiste, cînd, în febra sistematizării, orașul interbelic se transformă și își pierde culoarea. Prin tehnica fotografierii, laitmotiv al cărții, se refac detalii ale orașului – muzeu în aer liber, în care binele și răul conviețuiesc într-o vinovăție resimțită tacit de victime, nu de torționari. „Ca și Făgărașul meu natal, a cărui cetate a fost transformată de către comuniști într-un sinistru loc de detenție, Rîmnicu Sărat al Vioricăi Răduță e cicatrizat de închisoarea care i-a umbrit destinul modern, devenind un reper de tăcere și de plumb pentru localnici. Ce sens poate avea un oraș, dacă în centrul său se afla o tăcere? Ce menire pot avea niște oameni obișnuiți, neeroici, dar onești pînă la cinism față de ei înșiși și față de ceilalți, dacă ei devin captivii unui timp politic uniformizant și inerțial, pentru a fi duși într-o direcție preponderent atroce? Romanul Vioricăi Răduță e construit pe lo-gica inelelor concentrice, lipsa de libertate a închisorii repercutîndu-se, în exterior, în libertatea ca resemnare sau indiferentă pe care o trăiesc oamenii. Cele două destine care structurează volu-mul, unul masculin și unul feminin, nu se vor întîlni cu adevărat niciodată, soarta lor fiind aceea de a evolua ca linii paralele. Însă radiografierea a ceea ce se află între aceste două linii conferă calitate măiestriei de romancier a Vioricăi Răduță, fiindcă e foarte greu să duci pînă la capăt un roman făcut doar din nuanțe de alb, gri și negru. Cîteodată, fotografii «orașului închis» ajută la fixarea unor instanțe, așa cum o fac memoria sau documentele inserate în text. Își mai amintește cineva că generalul Grigore Gheba, autorul culegerilor noastre de matematică, a fost prefect de Rîmnicu Sărat?” (Ștefan Borbely) Fragment din carte: "3. Memento Cum la Curbura Carpaților bătea aproape neîntrerupt vântul, Râmnicul a pus cărămida cu cărămidă, fiecare generație să fie ceea ce am fost și încă ceva pe deasupra. Nimeni nu se gândea la aceste cuvinte mari în 1901, când pușcăria nouă, după model străin, intră în zilele orașului cu vizita lui Carol I. Adevărat, Râmnicul trecea drept județ, cu sarea albindu-i marginile ca să vadă și regele, în lumina răspândită pe fața apei, bătălia lui Ștefan cu Radu cel Frumos. Râul de hotar și o piatră de fundație intraseră atunci în biserica din piatră, dar regele nu le-a mai găsit la 1901. A aflat, în schimb, Râmnicul pe harta unor cartografi străini, cu anul 1601, și pe Simion Movilă, sprijinit de zid. În același apus, care a stat o clipă chiar pe capul fotografului de Bucuresci, regele a urmat răcoarea din jurul pavilionului închisorii. Și era ca o zare greu de atins, doar că se întâmplă în octombrie, 3-16. Dată intră în Monitorul Oficial, ca și Râmnicul. Păcat că francezul de Bernhardt-Moorys nu-și deschisese încă atelierul în Centru. Oricum, nu prea scotea el cutia pe străzi. De ajuns ca, de sub vălul negru ușor încrețit, i-a privit în ochi pe mulți dintre cei care țineau greu timpul într-un spațiu strâmt, cu peretele atelierului în spate. Doar lumina soarelui ce încălzea o familie, un copil sau pe unul dintre râmnicenii care aveau și ziua următoare în el. Ar fi meritat o ilustrată, cu fasonul fotografului și mențiunea Râmnic, și gestul lui Carol I din curtea închisorii. Chiar atunci, umbrele vărgate apropiau apusul de însoțitorii săi, frații Lupescu și prim-ministrul, așa încât însuși corpul regal a simțit viitoarea tăcere în ziduri. Era acea răcoare ca o groapă săpată de curând. Carol I a făcut un gest de respingere a ilustratei, gest care nu s-a dus în burduful unui aparat de fotografiat, ci în grațierea pe loc a trei încarcerați. Ecoul vorbelor rostite în curtea noii pușcării a stat în picioare și la plimbarea de a doua zi, în cercul din curte. Doar atunci apusul s-a întins pe fețele deținuților. Apărarea cu ziduri și instalații de securitate avea să vină spre mijlocul secolului XX, odată cu evadații. " Citește mai puțin...