După bestsellerurile Poftă de ciocolată și Jumătate de viață, Care Santos publică în 2018 un roman actual, în care lumina reflectorului cade asupra fragilității relațiilor de familie. Ce a fost bun și ce a fost rău în deciziile Reinei Gene, care și-a croit o solidă carieră internațională? Cât bine și cât rău este dispusă să facă pentru a-și proteja fiul de 17 ani a cărui tentativă de sinucidere îi împarte viața între un înainte și un după? Blocată de viscol în aeroportul Henri Coandă din București, legată de lumea ei doar prin prețiosul telefon mobil, pragmatică și ambițioasă psiholoagă din Barcelona își descoperă vulnerabilitatea, obligată să navigheze prin meandrele unui trecut pe care îl crezuse încheiat și uitat.
Un roman percutant despre adulter și singurătate, despre legăturile de familie, despre viața pe care ne-o trăim prea în grabă și disperarea de a te afla departe de cei dragi – totul din punctul de vedere al unei femei. – La Vanguardia Fragment din cartea "Tot binele și tot răul" de Care Santos "- Dar decolăm astăzi, presupun, zice Reina, de parcă n-ar fi auzit nimic din ce i s-a spus. Femeia zâmbește fără chef, nu poate ști. - Și când se va ști? Nu-i poate spune. Lucrurile nu arată prea bine, nu a văzut știrile? Așa ceva n-a mai fost de ani de zile. Dar să stea liniștită, cum or avea noutăți, o să li se comunice. - Dar eu trebuie să mă întorc astăzi la Barcelona. E o situație gravă, sare Reina, de parcă biata femeie din fața ei ar fi vinovată de viscol. Primește drept răspuns doar o grimasă de resemnare și o ridicare din umeri. Nu-i nimic de răcut. Cu viscolul siberian nu te pui. Reina, în sfârșit, se predă și pleacă. Îi trimite un mesaj lui Sam: „Avionul are întârziere din cauza viscolului. Dracu' să-l ia de viscol!” Se oprește în fața unui monitor mut unde un prezentator meteo indică pe o hartă pată care acoperă Bulgaria, România și o bună parte din Ucraina și Polonia. E de-un frumos albastru de Prusia. Apar apoi imagini cu peisaje ninse, mașini și semne de circulație îngropate în zăpadă, râuri înghețate, fântâni publice pline de țurțuri. Dincolo de pereții de sticlă ai terminalului, zăpada și vânt, un haos atotstapăn. Undeva sus, în depărtare, se întrezărește lumina portocalie a unui soare la apus. Mai aproape de muritorii care privesc înspăimântați, doar negreala norilor și debandada pistelor înghețate. La doar câțiva metri, abia perceptibili, câțiva muncitori, în luptă cu rafalele de vânt, se chinuie să înainteze. Parcă nu-i doar o furtună siberiană, parcă Siberia însăși ar fi hotărât să se extindă, că imperiile antice. Dacă ar fi privit puțin panorama reală de-afară, în loc să stea cu ochii pe ecranul televizorului, scena i-ar fi amintit Reinei de un tablou pe care-l adoră, Snow Storm, Furtuna de zăpadă , al lui William Turner, una dintre operele considerate istorice, din ultima etapă a pictorului romantic englez, cunoscută și ca Hannibal traversând Alpii. I s-ar fi părut mai mult decât potrivit și s-ar fi iden-tificat cu nevoia lui Hannibal de a traversa cu orice preț Alpii."
