Cavernele de oțel. Al doilea volum din seria Roboții Orașul reprezenta apogeul măiestriei omului asupra mediului. Nu călătoria în spațiu, nici cele cincizeci de planete colonizate, care erau acum atât de arogant independente, ci orașul.
Urbanizarea Pământului e completă. Oamenii trăiesc în aglomeratele orașe subterane, departe de lumina soarelui. Spațialii, coloniștii Galaxiei, s-au întors pe Pământ, iar roboții pe care i-au adus cu ei încep să ocupe locurile de muncă ale pământenilor revoltați. O crimă zguduie Orașul Spațial și detectivul Elijah Baley se vede nevoit ca pentru anchetarea cazului să facă echipă cu un robot. Dar parteneriatul lor poate fi periculos acum, când relațiile dintre pământeni și spațiali sunt mai tensionate ca niciodată. Sub privirea stupefiată a detectivului, apăru, sub un strat subțire de material care semăna cu carnea, un amestec complicat de tije, fire și articulații cenușii, de metal. Seria Roboții: • Eu, robotul (1950) • Caverne de oțel (1954) • Soarele gol (1957) • Roboții de pe Auroră (1983) • Roboții și Imperiul (1985) Fragment din romanul "Roboții: Cavernele de oțel" de Isaac Asimov: „Ca întotdeauna, era aglomerație pe banda-expres: unii stăteau în picioare, pe platforma de jos, iar cei care aveau privilegiul unui loc pe scaun călătoreau sus. Un șuvoi continuu de oameni pășeau de pe această bandă pe cele de încetinire, care duceau spre benzile secundare sau pe platformele care treceau pe sub arcade sau peste poduri, pentru a se pierde în labirinturile fără sfârșit ale sectoarelor orașului. Un alt șuvoi, tot neîntrerupt, venea din sens invers, de pe benzile de accelerare, și intră pe banda-expres. Din toate părțile străluceau lumini infinite: pereții și tavanele luminoase din care părea că se prelinge o răcoare fosforescență; reclamele strălucitoare care cereau cu insistență atenție; indicatoarele cu lumină stăruitoare: SPRE SECTORUL JERSEY, URMAȚI SĂGEATA SPRE NAVETA PENTRU EAST RIVER, NIVELUL SUPERIOR PE TOATE RUTELE SECTOARELOR DIN LONG ISLAND. Mai presus de toate era însă zgomotul care nu putea fi separat de viață: sunetul a milioane de oameni vorbind, râzând, tușind, strigând, fredonând, respirând. Niciun indicator însă spre Orașul Spațial, remarcă Baley. Trecu de pe o bandă pe alta cu ușurință pe care ți-o dă obișnuința de-o viață. Copiii învățau să „sară pe bandă" de îndată ce învățau să meargă. Baley abia dacă simțea impactul accelerării având în vedere că viteza lui creștea cu fiecare pas pe care-l făcea. Nici măcar nu mai era conștient că se aplecă înainte pentru a se opune acelei forțe. În treizeci de secunde ajunsese deja la banda finală care atingea nouăzeci și șase de kilometri pe oră și putea să sară la bordul platformei cu pereți de sticlă, aflată în mișcare, care era banda-expres. „Niciun indicator spre Orașul Spațial, își zise el. Nu era nevoie de indicatoare. Dacă aveai treaba acolo, știai drumul. Dacă nu știai drumul, atunci n-aveai treaba acolo. La început, când Orașul Spațial fusese construit, în urmă cu vreo douăzeci și cinci de ani, existase o tendință puternică de a-l transforma într-o atracție turistică și hoarde întregi de oameni din oraș se îndreptaseră în acea direcție. Dar spațialii au oprit invazia. Cu politețe (erau mereu politicoși), dar fără vreun compromis în ceea ce privește tactul, au așezat o barieră între ei și oraș. Au creat ceva ce era în același timp Serviciu de Imigrație și Inspecția Vămilor. Dacă aveai treburi, te identificăi, le permiteai să te percheziționeze și să te supună unui examen medical și unei dezinfecții de rutină. Asta produsese nemulțumiri, firește. Mai multe nemulțumiri decât era cazul. Destule nemulțumiri pentru a înfrâna programul de modernizare. Baley își amintea de Revoltele Barierei. Făcuse parte din hoardele care se agățaseră de barele benzii-expres și se înghesuiseră pe scaune nemaiținând cont de privilegiile date de grade. Și el alergase cu nechibzuința de-a lungul și peste benzile de deplasare cu riscul de a se răni și stătuse timp de două zile în fața barierei Orașului Spațial, strigând sloganuri și distrugând bunurile orașului din pură frustrare. Baley ar fi putut și acum să cânte lozincile de atunci dacă și-ar fi bătut capul. Era de exemplu „Omul s-a născut pe Pământ, auziți?", cântat pe un ritm vechi de muzică populară, cu un refren fără sens: „Hinky-dinky-parlei-vu".”
