Manastirea din Parma - FORMAT PDF

În iarna anului 1830 și departe de Paris, a fost scrisă povestirea aceasta. Cu mulți ani mai înainte, pe când armatele noastre (franceze) colindau Europa, întâmplarea m-a dăruit cu un bilet care mă îndreptățea să locuiesc în casa unui canonic.
Citește tot rezumatul cărții Manastirea din Parma... Eram la Padova, oraș fericit, în care, ca și în Veneția, plăcerea este lucrul de căpetenie în așa fel, că nu-ți lasă vreme să te gâlcevești cu vecinii. șederea acolo prelungindu-mi-se, canonicul și eu legarăm prietenie. Trecând iarăși prin Padova, către sfârșitul lui 1830, alergai la casa bunului ecleziast: el nu mai trăia, știam, dar voiam să revăd salonul în care petrecuserăm atâtea seri plăcute și, de-atunci, de multe ori regretate. Îl găsii pe nepotul bătrânului și pe soția acestui nepot, care mă primiră ca pe un vechi amic. Mai veniră și alte câteva persoane și nu ne-am despărțit decât foarte târziu; nepotul adusese de la cafeneaua Pedroni o cremă excelentă. Ceea ce ne-a făcut să veghem atâta a fost povestea ducesei Sanseverina, la care făcu aluzie cineva. și nepotul îmi istorisi povestea ei, pe de-a întregul. În țara în care plec, am mărturisit eu, nu se pomenește o casă că a dumneavoastră și, ca să-mi petrec lungile ore ale serii, voi scrie romanul vieții plăcutei noastre ducese, Sanseverina. Îl voi imita pe bătrânul nostru povestitor Bandello, episcop de Agen, care ar fi crezut că săvârșește o crimă, dacă ar fi neglijat adevăratele împrejurări ale unei istorii sau i-ar fi adăugat altele. — În acest caz, grăi nepotul, vă voi împrumuta analele unchiului meu, care, la articolul Parma, menționează câteva dintre intrigile de la curtea aceea, din vremea când ducesa făcea senin sau nori, după plac, dar, luați seama! ea nu poate fi luată drept morală și acum, când alergați după puritate evanghelică în Franța, poate să vă hărăzească faima de asasin. Public nuvela aceasta, fără să schimb ceva în manuscrisul din 1830, ceea ce poate avea două inconveniente: Întâi pentru lector: personajele fiind italiene, îl vor interesa poate mai puțin, inimile din această țară deosebîn-du-se mult de inimile franceze: italienii sunt sinceri, oameni cumsecade și rostind fără temere cele ce gândesc. Numai întâmplător au vanitate, care la ei se schimbă în pasiune și ia numele de „puntiglio”. În sfârșit, sărăcia nu are nimic caraghios printre ei. Al doilea inconvenient este cu privire la autor: Mărturisesc că am îndrăznit să las personajelor asperitățile caracterelor lor. Dar ca răsplata, declar sus și tare că am acoperit multe din acțiunile lor, cu cea mai morală defăimare. De ce le-aș fi dat oare înalța moralitate și grațiile caracterelor franceze, iubitoare de avuție mai presus de orice și care nu păcătuiesc nici din ură, nici din iubire? Italienii din povestea aceasta sunt cu totul altfel. De-altminteri, mi se pare că de câte ori ai intra din sud cu zece leghe spre nord, așa precum ai găsi o nouă priveliște, ai afla un roman nou. Amabila nepoata a canonicului o cunoscuse și o iubise mult pe ducesa Sanseverina, și m-a rugat să nu schimb nimic din aventurile acesteia, nici chiar pe cele defăimătoare.  Citește mai puțin...