Reporter la sfarsitul lumii - FORMAT PDF

(1978-1988) nonficțiuni Reeditarea celor trei volume de reportaje semnate de Cornel Nistorescu înainte de 1989 [...] La acea vreme, « Conducătorul iubit » și aparatul său de propagandă ne ași­gurau că ne îndreptăm spre comunism în zbor, că suntem duși fără greș, în fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres și civilizație.
Citește tot rezumatul cărții Reporter la sfarsitul lumii... Oricine scria la ziar, în revistele de orice fel, care apăreau, oricum, toate sub conducerea înțeleaptă a partidului unic, trebuia să probeze că e înarmat cu un optimism nestrămutat. Împărăția părea să dureze încă 1 000 de ani, deși în numai 10 ani ea se prăbușea în lacrimi și sânge, în minciuni și mistificări criminale. Lumea aceea forțat optimistă își conținea sfârșitul apropiat. Dar nici scriitorul la ziar, reporterul, și nici oamenii printre care trăia n-aveau habar că nenorocirea lor are un capăt. și încă unul atât de apropiat. Reportajele din volumul de față sunt rezultatul acestui paradox : obligația de a fi optimist într-o lume care se prăbușește, dar despre o atare prăbușire nimeni nu are nici o informație, nici măcar o intuiție, ci doar dorințe care par irealizabile. Cum să rezolvi o asemenea ecuație absurdă ? Talentul, acest enigmatic « talant » evocat în Biblie, are întotdeauna soluțiile lui. Pentru că talentul e la fel de misterios ca și viața, care triumfă întotdeauna. [...] Literatura nonficțională din acest volum are toate șansele să dureze și să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de înțeles pe măsură ce timpul ne îndepărtează de ea. În schimb, opere de ficțiune citite pe atunci cu nesaț devin caduce. și, foarte probabil, definitiv inutile. Cornel Nistorescu își dorea să scrie ficțiune. Noroc că nu i-a reușit ! Nonficțiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudoroman al acelui sfârșit de lume. Din cuvântul înainte al lui Petru Romoșan        [...] Nu întâmplător, numele ziaristului a fost așezat alături de cel al lui Geo Bogza – maestrul absolut al genului la noi. Cornel Nistorescu a reușit să resusciteze, într-un context deloc permisiv, un gen care părea compromis definitiv. Cum ? Adu­cându-l pe terenul sigur al literaturii, scuturându-l de prejudecata preciziei și a utilitarismului propagandistic. [...] Ceea ce se poate observa încă de la o primă ocheadă superficială este faptul că, atunci când își adună în volume reportajele, Cornel Nistorescu le pune sub titluri care trădează disponibilitățile sale lirice în mai mare mă­sura decât pe cele « realiste », de autor care este obligat să se miște în marginea cotidianului. Întâmplări în liniștea unei fotografii (Editura Junimea, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, 1982) sau Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, 1988) sunt titluri care implică și o poetică a reportajului. Iar această diferă substanțial, dacă nu total de resorturile ideolo­gice comune în epocă. Textele nu mai respectă convenția preciziei, nu mai « ra­portează » totul în cifre, culegând date exacte. Dimpotrivă, mâna scriito­rului, dar mai ales imaginația lui se simt încă de la primul reportaj din volumul de debut și dau tonul, rafinându-se, în cărțile ulterioare. Insist : Cornel Nistorescu este un scriitor pornit în căutarea aventurii în cel puțin aceeași măsură în care este un jurnalist trimis pe teren pentru investigarea unui eve­niment. [...] Ficțiune-nonficțiune nu mai reprezintă, oricum, un criteriu legitim. Un text este literar dacă reușește să stârnească emoția. Emoția estetică. Iar re­portajele lui Cornel Nistorescu excelează la acest capitol. Nu doar datorită întâmplărilor relatate, culese ca atare din realitate conform convenției genului, ci mai ales grație modului de a le pune în pagina. Realitatea nu este pri­zață și redată cu indiferență, ci este reconstruită, reinventată. Construcția primează în mai toate reportajele lui Cornel Nistorescu, iar ea este vizibilă, deși nu ostentativă. Textele au o anumită naturalețe, o franchețe, asigurată adesea prin asumarea narațiunii la persoană I și printr-o empatie care câștigă. Autorul nu scrie la rece, cu detașarea aseptică a jurnă­listului obișnuit, ci este un martor implicat al evenimentului pe care îl re­construiește ; se pierde și el în lumea pe care o descrie, aceasta fiind și sursa patosului și a lirismului care uneori inunda benefic pagina. Simptom nu doar al unei bune tehnici (astăzi scrisul jurnalistic se deprinde din manuale), ci mai ales al talentului, sintaxa, topica împrumută adesea ritmul alert, urgența evenimentului propriu-zis, iar relatarea exactă, gri lasă oportun locul stilului indirect liber sau dialogului. [...] Spre deosebire însă de majoritatea jurnaliștilor de mucava, înregimen­tati, Cornel Nistorescu are o profesie de bază. El este reporter. Adică un scriitor extrem de viu.                Din prefața lui Bogdan Crețu     Fragment din « Întunericul galben » – text despre Roșia Montană, apărut în volum în 1988 [...] Ceasul de vârf al aurului a bătut între cele două războaie. După 1918 a fost o perioadă mai grea. Minele erau părăsite, șteampurile stricate, mulți bărbați căzuseră pe harta înroșită a Europei, iar prețul metalelor prețioase scăzuse vertiginos. Între aurari circulă zvonul că Brătianu ar fi zis că nu dă o miertă de porumb pe un gram de aur. Căutătorii de aur au plecat pe Valea Jiului, la cărbune. Aurul avea altă culoare. O liniște tristă stăpânea valea Roșiei Montane și a Cernei, puțini mai coborau în pământ după minereu, iar la Baia de Arieș și la Sacărâmb și la Brad bătea un vânt amar de deznădejde. Din marea nebunie dinaintea războiului nu mai rămăsese aproape nimic, nici orchestrele, nici hoții de aur, hotelurile erau goale, iar cârciumarii săraci. Împărăția și roșienii scoteau atât de puțin aur încât nu le ajungea nici să-l presare pe o felie de pâine. Stabilizarea monetară și legea minelor din 1929 au fost ca un pocnet de start în care mii de oameni au pornit într-o cursă nebună spre centrul pământului ca să se întoarcă de acolo cu mii de kilograme de aur. Nebunia începută cu două milenii în urmă stăpânea din nou peste Alburnus Maior cu aceeași putere demonică. Parcă stelele funerare ridicate lui Alexander, fiul lui Gaius, care a trăit 40 de ani, cea a lui Marcus Aurelius Scenobarbus și toate pietrele române se trezeau, și parcă se trezeau curatorii de pe vremea împăratului Traian, parcă Marcus Ulpius Hermias și, alături de el, Marcius Macer și Aelius Sostratus și Sene­cius Vocontianus se ridicau, cu cohortele lor de sclavi despre care nimeni nu mai știe care pământ i-a înghițit, și cu toții coborau iar în pământ și tăiau cu dalta galerii spre a ajunge la acea lumină palidă și galbenă pe care-o vedeau licărind prin întunericul stâncilor și care nu era de fapt decât în creierul lor. Săpau înnebuniți, cu mintea înfierbântată de acel întuneric galben spre care coborau prin piatră, și săpau săptămâni și luni și uneori ani, și minunea galbenă tot nu se arată, și trupul lor se împuțină, se zdrelea de colții stâncilor, se uscă, și plămânii se umpleau cu praf și nu-l mai puteau stăpâni și, după ce piatră se strecura pe nesimțite de pe palme și din vorbire în sânge și-n oase, de la o vreme nu mai încăpea, și, când scuipau, sputa lor devenea groasă și albă și din ea, prin cel mai simplu procedeu, puteau extrage cea mai fină piatră, dar nu se opreau, continuau scufundarea în întunericul pe care adesea îl vedeau galben și strălucitor, și, când dădeau de firișoare, deveneau grijulii, aproape duioși cu piatra care îi îngăduia și le arătă puțină pulbere. O luau cu grijă, o mărunteau și o încărcau în saci sau în corfe și sacii îi târau cu piciorul pe îngusta gaura de cârtiță până la un loc mai larg, de unde o luau copiii. Pruncii căutătorilor de aur aveau fetele aspre, pietrificate, ei o cărau prin galeriile înguste, se frecau de pereți, se clătinau, dar o cărau. Dacă n-ar fi conținut aur și cineva i-ar fi pus s-o scoată din adâncul pământului, ar fi cărat o zi și, într-a doua sau a treia, i-ar fi crăpat aceluia capul său i-ar fi zdrobit oasele până când în locul acela n-ar mai fi rămas decât o pată. La Roșia Montană, pământul nu dă decât puțini cartofi și câteva poame. Aici aurul e pe post de grâu, el e pâinea pe care trebuiau s-o câștige coborând în inima muntelui, scormonind ca niște cârtițe, apucați, suferind, blestemând, sperând, ajungând până la disperare și trăind compensatorii halucinații pe galerii strâmte sau în amfiteatre largi, unde prăpastia se uită în adâncul lor cu ochii ei de gheață și singurătate, unde căutătorul de aur stătea agățat pe un perete ca un lili­ac și unde presimțea moartea prefațată de un zbor în gol. Urmăreau filonul ca pe un șarpe nebun venit dinspre nord și supt de piatră spre sud, de parcă ar fi fost blestemat să se așeze pe direcția soarelui, pierdut spre adâncul pa­mântului într-o ultimă și chinuită zvârcolire dinaintea răcirii și, când îl găseau, puterea din ei mai trăia o zvâcnire, îl tăiau ca pe o felie de pâine și-l cărau pe întortocheatul labirint subteran, mai încurcat decât cel din mitologie – o capcană din care poți ieși doar refuzând-o –, din piatră puteai să nu mai ieși niciodată, să te tot duci, să cazi în vârtejuri adânci, unde te pietrificai și intrai în materia inertă de unul singur prin întunecatul și fla­mandul stomac al muntelui, fără să mai ajungi vreodată pe buzele calde ale pământului. [...]                                          Contemporani     Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmaș din comuna Mărtinești, județul Hunedoara) a urmat școala primară la Mărtinești și cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei școli profesionale de la Cugir și al Liceului « Aurel Vlaicu » din Orăștie, și-a luat în 1974 diploma de filolog (româna-italiană) la Universitatea « Babeș-Bolyai » din Cluj-Napoca. Între 1974 și 1990 a fost ziarist la Viața studențească, Amfiteatru, Scînteia tineretului și Flacăra. Fondator, în 1990, și director al revistei Expres, a condus și compania cu același nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei și revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003. După 2004 a colaborat cu editoriale și articole la Foaia Transilvană (Cluj-Napoca) și Ediție specială (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul și site-ul www.cotidianul.ro. A fondat Radio Total și a fost unul dintre inițiatorii și acționarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înființat-o, a devenit apoi Hager România și, ulterior, TBWA București. A publicat trei volume de proză documentară și reportaj : Întâmplări în liniștea unei fotografii (Editura Junimea, Iași, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, București, 1982), Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, București, 1988).