In Cazanul Tranzitiei 1997-2000 Vol.1+2+3

« Evenimentul zilei » a fost un titlu cu scurtă circulație și mic ecou la București în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea – alte variante ale « Evenimentului », cu aplecare politică sau literară, au mai apărut la Iași puțin înainte de 1900, dar și câțiva ani după.
Citește tot rezumatul cărții In Cazanul Tranzitiei 1997-2000 Vol.1+2+3... Evenimentul zilei postcomunist, ziarul în viață și azi, se ivește în 1992, avându-i ca fondatori pe Mihai Cârciog, Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu. Cunoaște succesul, inclusiv cu tiraje record, de peste 700 000 de exemplare, dar și cu pocinoage de conținut, modificări de acționariat și vânzare către grupuri străine de presă, de unde câteva mari schimbări de comandament, orientare, profil, redacție, format. În 1997, director al publicației devine Cornel Nistorescu, iar până în 2003, anul cedării titlului către trustul Ringier, această semnătură se va regăsi aproape zi de zi în capul editorialului, un fel de sunet de gong la care ia aminte majoritatea cititorilor. Cele trei volume apărute acum cuprind anii 1997-2000, adică suprapunerea « momentului »  politic al guvernării Constantinescu pe primii patru ani în haină de editorialist EvZ ai lui Cornel Nistorescu – o perioadă resimțită de cei mai mulți ca marcată de frământări și fierberi fără mari soluții, o bolboroseală « în cazanul tranziției »  către un orizont fără chip definit. Spre deosebire de textele cu apariție săptămânală din Expres (1990-1995), reunite – tot la Editura Compania, în 2013 – în volumul « Români, vi se pregătește ceva ! », care marcau, de regulă, radiografia unor teme fierbinți și vârfuri de curbă în percepția publică, editorialele zilnice semnate de Nistorescu își propun să țină pasul îndeaproape deopotrivă cu evoluțiile politice și cu ecoul lor în rândul populației. Obligațiile de cotidian impun viteză, precizie, risc și o directețe informațională care dau adesea relatărilor și reportajelor un aspect de tur de forță, modelând și un alt stil gazetăresc, mai apropiat de o notă redacțională, un text de atitudine și analiză decât de articolul de direcție. Tocmai din această pricină, asemenea editoriale contribuie util la reconstituirea concretă a climatului acelor ani și a personajelor care i-au dat culoare. E vorba de imensa așteptare pentru fructificarea schimbării dorite prin alegerile de la sfârșitul lui 1996 : intrarea în normalitate odată cu victoria pluralismului efectiv, îndepărtarea decisivă de comunism, revenirea la matca europeană, apropierea și participarea la NATO, reforma și privatizarea păstorițe de anunțatele mii de specialiști care trebuiau să schimbe fața țării. Or, textele zilnice înregistrează multele zigzaguri strânse și descendente ale încrederii și entuziasmului popular pe măsură ce se înmulțesc neînțelegerile administrative și conflictele politicianiste, se degradează mediul economic și se compromit cauzele cardinale care au adus fosta opoziție la putere. Citim despre spectacolul orgoliilor la lucru în sânul partidelor, despre zile de tensiune pe motive futile în Coaliție și polemici grotești în Parlament, despre marile afaceri și circulația interlopilor pe planetă, despre ezitările și întârzierile în crearea de programe eficiente pentru domeniile și zonele țării aflate în suferință cronică – slăbiciuni care duc la schimbare de guverne și remanieri, fricțiuni cu sindicatele și dezavuarea de către societatea civilă a întregului spectru politic. Se detașează, pe fondul marcat de favoarea publică și de setea de regăsire a respectabilității pe plan internațional, figura lui Emil Constantinescu și mitul suveran al instituției prezidențiale, care satisface acumularea multdorită de optimism, festivitate și simbol, fără a aduce însă consecințele necesare în plan practic. Pe ansamblu, evoluția contradictorie și dezamăgitoare a instituțiilor, ca și aceea a înalților demnitari dezvăluie tare, complicități, lacune și incapacitați evidente, ce explică – până astăzi într-o oarecare măsură – lentoarea și insuccesul de durată al tranziției românești. Sastisiți de bâlbâieli și sforării politice, disperați de sărăcirea care se simțea în toate sectoarele vieții, cumpărătorii de ziare, care se numărau încă în sute de mii, deși mai puține, continuau totuși să citească editorialul cotidian din « bulina roșie » (marca grafică a publicației). De ce ? Ipoteze : așteptau « o bombă » ; își formalizau, în fine, propria judecată ; căutau o confirmare a propriilor percepții sau, dimpotrivă, sperau că se înșală în pesimismul lor ; știau că « nea Cornel », până longeviva și argăsită, are sursele lui de informații și din lectura asta își puteau completa binișor tabloul propriu ; mizau pe critică (mereu meritată) a puterii și căutau un pretext pentru a se răcori, pe modelul « arde-l, mă ! » ; mai aflau câte ceva despre lucruri de neatins din spațiul în care locuiau sau munceau ; căutau (confrații și analiștii) un puls popular pentru a-l contra sau a-l mima sau a-l discredita etc. Mai toți însă știau că nu fac o lectură silnică. Dimpotrivă. Se lăsau pe spate, în fotoliu sau pe bancă, și se dedau unei « operațiuni » care conținea invariabil o doză de plăcere. De ce ? Pentru că Nistorescu scria foarte bine, se ținea departe de grosolănii, avea o varietate stilistică și lexicală de filolog împătimit, care contrasta agreabil cu scrâșnelile inginerești de AKM, cu fabricațiile diluate în birouri de presă și cu lozincile propagandei crude, făcea uz de umor acrișor și de ironie până la caricatură, putea fi vehement fără violență, folosea termeni proprii, și nu aproximații, fie că era vorba de fotbal sau de contabilitate, nu se ferea de exprimarea emoției, dar nu rămânea niciodată doar la atâta lucru, și, mai ales, dorind în chip explicit modernizarea, nu uita că ea are un preț și că nu e niciodată trăită la fel de vânzător și de cumpărător. Norocul cititorilor la zi de atunci ai lui Nistorescu trece, iată, ca o ștafetă, la istoricii și curioșii care vor scăna aceste editoriale pentru fapte și atitudini ale actualității din 1997-2000. În loc să se încrunte căutând o dată anume din an sau un nume în indice, gata iritați la întâlnirea obligatorie cu « arhivele », se vor lăsa pe spate, în fotoliu sau pe bancă, și vor mulțumi Cerului pentru claritatea sursei, dar și pentru clipele de destindere literară…                                       Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmaș din comuna Mărtinești, județul Hunedoara) a urmat școala primară la Mărtinești și cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei școli profesionale de la Cugir și al Liceului « Aurel Vlaicu » din Orăștie, și-a luat în 1974 diploma de filolog (româna-italiană) la Universitatea « Babeș-Bolyai » din Cluj-Napoca. Între 1974 și 1990 a fost ziarist la Viața studențească, Amfiteatru, Scînteia tineretuluiși Flacăra. Fondator, în 1990, și director al revistei Expres, a condus și compania cu același nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei și revistaExpres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003. După 2004 a colaborat cu editoriale și articole la Foaia Transilvană (Cluj-Napoca) și Ediție specială (Craiova). A fondat Radio Total și a fost unul dintre inițiatorii și acționarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înființat-o, a devenit apoi Hager România și, ulterior, TBWA București. Înainte de 1989 a publicat trei cărți de proză documentară și reportaj : Întâmplări în liniștea unei fotografii (Editura Junimea, Iași, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, București, 1982), Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, București, 1988). Aceste volume au fost reunite sub titlul Reporter la sfârșitul lumii (1978-1988). Nonficțiuni (Editura Compania, București, 2013), apărut odată cu volumul de scrieri jurnalistice « Români, vi se pregătește ceva ! ». Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995) (Editura Compania, București, 2013). Citește mai puțin...