Cartea este o foarte necesară apologie pentru reabilitarea statutului practic, terapeutic și empiric al teologiei ortodoxe, după formula marelui teolog grec. Ea este scrisă ca o consecință relației personale pe care Mitopolitul Ierotheos a avut-o cu Părintele Romanidis mai ales în ultimii ani de viață ai acestuia, când aproape retras din lumea dezbaterilor academice, a devenit ca pensionar, preot slujitor al Mitropoliei de Nafpaktos.
Pe de altă parte, autorul volumului a avut la dispoziție o cantitate impresionantă de înregistrări audio ale unor convorbiri teologice cu grupuri de ucenici apropiați ai Părintelui Romanidis, dar și înregistrări inedite ale unor prelegeri academice ale acestuia, care nu erau cu nimic superioare celor dintâi. Cartea aceasta este bazată mai ales pe amplele extrase din aceste dialoguri teologice vii, care își păstrează limpezimea chiar scoase din contextul în care ele fuseseră rostite. Un principiu de la care pr. Romanidis nu s-a abătut niciodată, era acela că ceea ce preda ucenicilor apropiați în contactul de zi cu zi, vestea și de la catedră, atunci când umplea până la refuz amfiteatrele universitare. A trăit toată viața după principiile teologice pe care le mărturisea, viața sa fiind întru totul conformă cu învățătura sa.
