Scris în urmă cu aproape o sută de ani, ca auxiliar didactic de „lecturi geografice“ pentru ministerul educației din Suedia, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia avea să devină cel mai cunoscut roman suedez din toate timpurile.
Nils Holgersson, un băiețel leneș și neastâmpărat, este pedepsit pentru purtarea lui nesăbuită – un pitic îl transformă într-un prichindel de-o șchioapă. Agățat de grumazul gâscanului Martin, micul Nils pornește într-o lungă călătorie spre miazăzi, împreună cu un stol de gâște sălbatice. În drumul lui, năzdrăvanul care înainte nu iubea și nu respectă pe nimeni și nimic pe lume trece prin aventuri uimitoare, vede locuri la care nici nu visase și își face prieteni pe care ajunge să-i îndrăgească. Fragment din volumul "Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia" de Selma Lagerlo: “Mai multe nu auzi Nils, căci reuși să se strecoare afară din coș, se furișă nevăzut printre tufișuri și se ascunse cât putu de bine. Timpul nu trecea nicidecum greu în parcul Skansen. Intră în vorbă cu toate animalele și își făcu o grămadă de prieteni. Și, după ce îndurase atâta frig și vreme aprigă, se gândi că n-ar fi rău să mai zăboveasc un pic pe acolo. Că poate îngheța pe loc de-ajunge în Laponia urgisită de geruri! Și că, la urma urmelor după cele întâmplate, nu prea avea de ales, trebuia să rămână, deși îi era dor de Martin și de gâște. Zilele erau tot mai calde. Vara se înstăpânise de-a binelea. Iarba înverzise, plopii și mestecenii erau îmbrăcați în frunze strălucitoare, că de mătase, cireșii erau în floare, iar rugii de mure și tufele de zmeură rodiseră deja. „Trebuie să fie cald și în Laponia acum..." se gândi Nils cu amărăciune. Într-o bună zi, Nils trecu pe lângă cușca vulturilor. Era făcută din bare de fier și sârmă de oțel și era atât de mare, încât încăpuseră înăuntru doi copaci și o stâncă, astfel încât vulturii să se simtă că la ei acasă. Cu toate acestea, numai bine nu le era bieților vulturi. Stăteau neclintiți toată ziua în același loc, uitându-se deznădăjduiți în zare, iar penele lor frumoase și întunecate deveniseră aspre și fără strălucire. Nils auzise pe unul dintre îngrijitori povestind că, de vreo săptămână, aduseseră încă un vultur. Noul venit stătea la fel de trist și nemișcat ca și ceilalți, însă penele încă îi luceau frumos. De cum îl văzu, băiatul își dădu seama cine era. – Gorgo! Gorgo! îl strigă el de acolo, de jos. Vulturul era însă atât de toropit de somn, că abia avu putere să-și coboare privirea. – Cine mă striga? întrebă el cu glas slăbit. – Gorgo! Sunt eu, Degețel, cel care călătoream cu gâștele sălbatice! Nu-ți aduci aminte de mine? – Au prins-o și pe Akka? întrebă vulturul, vorbind cu greutate, ca și cum ar fi încercat din răsputeri să-și adune gândurile după un somn lung. – Nu, nu, sunt bine toate acolo, în Laponia, numai eu am nimerit aici. Cum pot să-ți fiu de ajutor, Gorgo?”
