Alice Herz-Sommer: Gradina Edenului in mijlocul iadului - Melissa Muller

    Povestea cutremurătoare a pianiștei Alice Herz-Sommer, cea mai longeviva supraviețuitoare a Holocaustului.     Născută în 1903 în Praga monarhiei habsburgice, Praga lui Kafka, Max Brod și a lui Felix Weltsch, oaspeți frecvenți în casa familiei sale, ea își descoperă dragostea pentru muzică și ajunge printre cei mai renumiți pianiști din oraș.
Citește tot rezumatul cărții Alice Herz-Sommer: Gradina Edenului in mijlocul iadului - Melissa Muller...     Este însă expusă ostilității antisemite încă din copilărie, în 1942 mamă fiind deportată. Decizia de a asculta ultimul sfat al mamei, de a exersa cele 24 de Studii de Chopin, piesele de pian cele mai dificile din punct de vedere tehnic, a făcut-o să înțeleagă că muzica poate salva sufletul, fiind o cale spre mântuire.     Curajul, optimismul și muzica au fost cele trei secrete care au ajutat-o în momentele de cumpănă prin care a trecut după ce a fost deportată la Theresienstadt, odată cu soțul ei și cu fiul lor de șase ani. În cele peste o sută de concerte susținute în lagăr, ea le-a insuflat speranța deținuților, în mijlocul unei lumi de foamete, suferința și moarte.     A fost nevoită să sufere și după eliberare, sub teroarea lui Stalin, să emigreze în Israel și apoi la Londra, unde s-a stins din viață la vârsta de 110 ani, în februarie 2014.       Fragment din roman:       „Înainte de infem     „Cele mai nobile capodopere ale artei degenerate..."        În mâini cu mănuși de lână, fără degete, pe cap cu căciulă, iar peste jacheta croșetată avea un palton călduros. Astfel stătea Alice, în ianuarie 1944, în sala de repetiții a cazărmii Magdeburg, pregătind premiera din Theresienstadt a celui de-al patrulea program al ei: Sonata în Re major, op. 10 de Ludwig van Beethoven, Fantezia în Do major de Schumann, pe care o cântase la concursul de absolvire la Academia de muzică, și Dansurile lui Smetana, adaptate atât de strălucit, pentru pian, de profesorul ei Vaclav Stepan.     Un ger cumplit și troiene de zăpadă se așternuseră peste țară, pricinuind chinuri dureroase deținuților, în încăperile lor încălzite mizerabil. Era o adevărată binecuvântare faptul că Alice avusese grijă, la deportarea din Praga, să împacheteze bocancii căptușiți, chiar dacă era mijlocul verii. Astfel, lui Leopold măcar îi țineau cald la picioare, în atelierul de lăcătușerie înghețat bocna. Și lui Stephan, care de trei zile se grăbea să ajungă în „căminul de zi" — de fapt, școala deoarece copiii aveau voie, în pauză, să se dea cu patinele, îi prindeau foarte bine bocancii călduroși.     Programele ei de până acum fuseseră primite de public cu mare entuziasm. Alice exersase mereu în lunile care trecuseră. Era timpul pentru un program nou. Leopold o încurajă, de ceva vreme, pe soția lui să cânte Sonata nr. 7, op. 10, cu renumita parte a II-a, Largo în Re minor, de Beethoven, fiindcă piesa oglindea,în chip impresionant, viața deținuților din Theresienstadt.      Era tipic pentru Alice să se concentreze cu toată finta asupra unei sarcini noi. Atunci când se pregătea pentru un nou concert, exersa zile întregi, deseori chiar săptămâni, exclusiv piesele ce urmau să intre în program.” Citește mai puțin...