„Copil minune în anii de după al Doilea Război Mondial, adorat de melomani, dar discriminat și marginalizat cu încrîncenare de regimul comunist, Dan Grigore și-a luat revanșa binemeritată abia după 1989.
Doar în afara granițelor, în extrem de puținele ieșiri artistice tolerate de culturnici, a putut să strălucească așa cum merită și să fie așezat de criticii internaționali în galeria marilor pianiști. În țară, i s-a făcut dreptate tîrziu, cînd zgomotul și furia unei vieți presărate cu piedici se transformaseră pe nesimțite în victorii morale. Vă invit să vă alăturați dimineților pe care le-am petrecut stînd de vorbă, să descoperim cu umor, franchețe și detașare angoasele și pasiunile unei vieți, ingredientele reușitei și ale unui destin spectaculos.” (Dia Radu) „Pianul îmi dă energie, îmi reașază undele interioare într-un fascicul care poate fi concentrat spre o țintă. Cînd cînt, devin o antenă care captează. E ca și cum m-aș ruga. Parcă aș fi în lumina unei raze care cade pe mine în momentul ăla, dar nu ca să mă pună pe mine în valoare, ci ca să-mi dăruiască ceva din splendoarea ei.” (Dan Grigore) Fragment din lucrare: „Dia Radu: Să ne întoarcem la marile turnee internaționale din anii 1970. Au reușit ele să mai îndulcească situația pe care o trăiați în țară? Dan Grigore: Multă vreme succesele de afară n-au reușit să-mi schimbe cu nimic statutul. Eram tot un pârlit care stătea cu chirie, lucram o normă și jumătate la Conservator, alergam prin țara să susțin concerte și aveam în particular elevi, ca să mai fac un ban. Starea asta de hăituire a ajuns la paroxism într-o seară din 1979, când, singur în cămăruța mea, cu o sticlă de vin roșu în față, ascultam la Europa Liberă emisiunile de comentariu cultural ale unei tinere jurnaliste. La un moment dat, a spus: „Până când concursul de la Filarmonică va mai rămâne blocat din cauza intereselor unor politruci din muzică, în loc să-i dea câștig de cauză lui Dan Grigore, care a demonstrat în ultimii ani... ?". Asta a fost scânteia care a declanșat totul. Pentru că, după ce s-a auzit la Europa Liberă, am putut să obțin audiență la un mare ștab din CC, Ilie Rădulescu, care m-a întrebat cu mult calm: „Ce e, maestre?". Iar eu i-am răspuns tot calm: „Tovarășe secretar, constat cu stupoare că în ultima vreme am succese tot mai mari în străinătate și tot mai puține în țară. Mi se pare stupefiant. În timp ce ziarele occidentale mă ridică în slăvi, aici, la Filarmonica, un amărât de concurs se tot amâna și se blochează fiindcă e rezervat fiicei președintelui Uniunii Compozitorilor". Și zice: „Stai așa!". A pus mâna pe telefon și a sunat la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, de unde i s-a confirmat că exact așa era. În consecință concursul a fost deblocat, s-a ținut în sfârșit, dar n-a mai avut nimeni curaj să se prezinte. Am fost doar eu și am primit postul.”
