Pretul aurului. Sinceritate incomoda. Memoriile unei campioane olimpice

Un copil povestește scandalurile din casă, gelozia, bătăile, sinuciderea tatălui în care este implicată o jucărie, episoadele de beție ale mamei și vorbește despre iubirea lor, după care a tânjit și pe care, deseori, a simțit‑o.
Citește tot rezumatul cărții Pretul aurului. Sinceritate incomoda. Memoriile unei campioane olimpice... Un copil ajunge în sala de gimnastică și ridică ochii către norocosul șir de antrenori admirând‑o și bătând‑o. O relație tandră și nepermisă. Bătaie, cafteală, atingere, „mângâiere”, pedeapsa, altoiala, urecheală, câte sinonime avem noi, românii, și tot atâtea generații de fete și băieți care au suportat o educație cu palma. Un copil povestește, în numele nostru, cum ne‑am furat‑o acasă, la școală, în ateliere, la rude și în internate. Un copil a trăit toate aceste lucruri. Un copil a ajuns, mai apoi, campioana mondială absolută și campioană olimpică. […] E despre un copil care are puterea să vină și să‑și apere antrenorii, scriind ca Bellu și Bitang n‑au avut nici o vină în cazul dopajului Andreei Răducan de la Sydney. Dar cartea aduce ceva și în acest misterios episod. E despre un copil care și‑a iubit părinții, antrenorii, supraveghetorii și pe toți cei de la care n‑a pretins nimic. Și pe care nici azi nu‑i acuză. Nimic din ce scrie Olaru nu coboară. Cartea e necesară și insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Își cunoaște valoarea, își amintește efortul.   Măria Olaru Maria Olaru s-a născut la 4 iunie 1982, la Fălticeni și la numai 7 ani a început pregătirea la CSS „Cetate” Deva, la 500 km de casă. În 1998 a devenit campioană europeană cu echipa și a obținut locul ÎI la sărituri (Sankt Petersburg); în același an s-a clasat a doua la individual compus la Goodwill Games (New York). În 1999, la Tianjin, a obținut titlul de campioană mondială absolută la individual compus, locul I cu echipa și locul III la sărituri. În 2000, la Olimpiada de la Sydney, a obținut medalia de aur cu echipă și de bronz la individual compus.   Volumul cuprinde și 16 pagini cu imagini color Fragment din cartea "Prețul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice" de Maria Olar "Punct ochit — genunchi lovit Tot acum, în 1998, dă Dumnezeu de ajung senioară (senioratul ăsta parcă obosise ori se săturase să tot fuga de mine?). Nu că m-am bucurat cine știe ce, dar totuși... În fond, era cel mai banal lucru cu putință. Dacă soarta mă supusese, prin asta, la o probă de răbdare, iată că o răzbisem cu bine. Îndurăm eu și altele, mai greu de suportat... N-am făcut chef de ziua mea. Și nici nu-mi amintesc să se fi petrecut ceva deosebit cu această ocazie. Pentru unele, ziua când împlinești 14 ani și primești carte de identitate înseamnă un prag. Pentru altele, 18 este momentul care aduce majoratul, permisul auto, dreptul de vot... (Atunci, da. Aveam să primesc și eu un „cadou", pe care n-aveam cum să-l bănuiesc... și pe care nici azi nu-l pot uita.). Acum, la 16 ani, veneam doar cu experiență dobândită, cu încrederea și siguranța pe care ți le conferă evoluțiile bune și clasările pe măsură. Avusesem deja performanțe și câștigasem ceva bani, cu tot junioratul meu cel prelungit. Din 4 iunie 1998 deveneam însă o senioară demnă de luat în seamă. O spun fără falsă modestie — doar cu rezultatele pe masă, cum se spune. Voiam să confirm încrederea de care începeam să mă bucur în lumea bună a gimnasticii. Așa, o „țărancă proastă" cum eram alintată. Ce-i drept, nu eram singura gratulată cu acest calificativ — toate se „bucurau" de asemenea nevinovate alintături, care ne plăceau de nu ne mai săturam să le auzim... însă mie simțeam că mi se spune olecuța mai altfel: cu patos, cu năduf, cu dispreț și cu multă satisfacție. Asta mă deranja — tonul. În rest, nu aveam nicio problema. Știam că nu sunt nici țăranca. nici proastă. " Citește mai puțin...