Elisabeta Bostan. Imaginarium sau filmul in imparatia candorii

    Filmele Elisabetei Bostan ne-au restituit fiecăruia dintre noi copilăria pierdură. Depinde de noi cum vom ști s-o păstrăm...avem aici admirabila dovadă a unui montaj intelectual, în accepția superioară pe care i-o dăduse cândva Serghei Eisenstein, o lecție febrilă de cinema, în care Elisabeta Bostan pare, a-și fi jucat șansele unei viitoare cariere cinematografice.      Șanse valorificate din plin în filmele numeroase care au urmat după Puștiul (1961).
Citește tot rezumatul cărții Elisabeta Bostan. Imaginarium sau filmul in imparatia candorii... Fie că e vorba de tema complicată a familiei ce va reapare târziu, în Promisiuni (1985), fie de tema jocului (sotronul desenat pe trotuar va configura complexele Desene pe asfalt - 1988; așa cum subiectul competiției, al luptei pentru titlul câștigător se va dezvolta exemplar în Campioană - 1990). Dar ceea ce exprimă prioritar acel film de debut al Elisabetei Bostan este opțiunea sa categorică pentru lumea copilăriei. O lume pe care o va descrie în propria sa manieră, unică și — ca atare — inconfundabilă.      Fragment din volum:       „Perioada de muncă intensă la „proiectul Fram" se încheie în 1983, odată cu realizarea serialului de televiziune ce-I are în centrul atenției pe mult îndrăgitul personaj arctic. Este anul în care se desfășoară la Mangalia celebra conferință pe probleme ideologice convocată de Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român. Deși desfășurată în plină vară (cadrele partidului se aflau în mare parte în concediu de odihnă, bucurându-se de condițiile oferite de vilele de protocol de pe litoral) reuniunea aceasta de partid dădea semnalul unei noi perioade glaciare în orientarea artei și culturii naționale. Cineaștii s-au aflat în vizorul analizei efectuate prin denunțarea de către principalul orator al partidului a unui film de Dan Piță și Bujor Nedelcovici (Faleze de nisip), drept nociv educației comuniste a maselor.      Chiar dacă nu fuseseră numite ca atare în documentele Consfătuirii, filmele Elisabetei Bostan nu puteau fi receptate de responsabilii propagandei de partid decât ca producții evazioniste, sustrăgându-se orizontului tematic al artei socialiste. Numai succesul imens înregistrat în țară și peste hotare de aceste filme de explozivă ficțiune artistică îi creaseră regizoarei o anume invulnerabilitate în fața oficialității. În plus inteligența practică a cineastei o ajutase, încă de la începutul carierei sale profesionale să-și găsească un culoar de acțiune situat în afara vigilenței permanente a „factorilor de decizie culturală.".      După asistența efectuată pe lângă Sica Alexandrescu și Victor Iliu la O scrisoare pierdută (1953) și după finalizarea sudiilor de specialitate la Institut, Elisabeta Bostan a intrat în viața profesională abordînd zona sensibilă a documentarului. Partidul Muncitoresc Român (titulatura din acea epocă a partidului comunist) încurajase producția filmelor de gen, menite să pună în lumină „marile cuceriri ale poporului" în industrie, agricultura, viața socială, etc. în formatul agitatoric-propagandistic lansat cândva de cinametografia sovietică (cel mai adesea cu excelente rezultate în „orientarea” politică a spectatorilor, dar și cu unele rezultate artistice remarcabile, cum au demonstrat-o, între altele filmele lui Dziga Vertov).” Citește mai puțin...