Demonstratia propovaduirii apostolice

     Sfântul Irineu, episcop de Lugdunum (azi Lyon), a ocupat un loc de seamă în istoria Bisericii creștine, în viziunea sa, singurul garant demn de luat în seamă al mântuirii omului, al menținerii unității ei, într-o perioadă în care aceasta trebuia să facă față unor uriașe presiuni politice și religioase, dar și al răspândirii ei, el însuși fiind un dedicat misionar.
Citește tot rezumatul cărții Demonstratia propovaduirii apostolice...     Sf. Irineu reține cu deosebită perspicacitate spiritul vremii, concretizat, pe de o parte, în conștiință încă vie a prezentei lucrării mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos în lume, iar pe de altă parte, în certitudinea revenirii Sale întru tărie pentru a răsplăti credința, suferința și dăruirea tuturor celor care L-au urmat cu neabătuta stăruință. Iar răsplata nu este altceva decât vederea tainei celei mai presus de taină, căci „Cuvântul trup S-a făcut… pentru că tot ceea ce există să poată vedea… pe împăratul lor; și pentru ca lumina Tatălui să poată umple trupul Domnului, iar prin trupul Său să vină la noi, pentru ca omul să poată ajunge la nestricăciune, înveșmântat fiind în lumina Tatălui”.      Fragment din volum:       „6. Gândirea teologică a Sf. Irineu       O abordare oricât de sumară a gândirii teologice a Sf. Irineu trebuie să aibă în vedere faptul că el a aparținut la două lumi: una veche, greco-romană, și alta nouă, lumea creștină. Această apartenență se va reflecta în modul specific de a percepe și interpreta datul lumii vechi și cel al lumii noi, evidențiat prin acele „principii care accentuau unitatea în diversitate și unitatea dintre cultura veche și nouă credință'", ceea ce a dus la realizarea unei sinteze echilibrate între spiritul religios și intelectual al antichității greco-romane și credința și principiile doctrinare ale creștinismului. Metoda hermeneutică folosită de el i-a dat posibilitatea plasării creștinismului în perspectiva istorică. El a elaborat temeiurile religioase, filosofice, lingvistice și politice ale creștinismului în contextul unei analize istorice, dezvăluind existența unei relații strânse între lumea fizică și cea metafizică și recunoscând totodată etape diferite, interdependente, în dezvoltarea și evoluția revelației, și percepe revelația naturală, pe care o identifică cu legea naturală, ca fiind un instrument deosebit de important în lucrarea de autorevelare a lui Dumnezeu în istorie. Cu toate acestea, revelația săvârșită de Logos, de Cuvântul lui Dumnezeu, rămâne pentru el punctul culminant al epifaniei lui Dumnezeu, devenind astfel axiomatică pentru întreaga experiență religioasă a omenirii: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei Înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor... Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu, și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia vă voi Fiul să-i descopere." (Matei 11, 25-27; Luca 10, 22.) Există așadar o dimensiune personalistă a revelației. Ea este făcută de o persoană către o altă persoană, în cazul nostru Tata-Fiu, Fiu-Tată, Fiu-persoana terță, căreia Fiul vă voi să-i descopere.” Citește mai puțin...