Lacrimi de Ceacar

Cu aproape aceleași ingrediente ca la prima apariție editorială (Sânge și flori de portocal), dar cu un plus de maturitate stilistică, Lacrimi de Ceacar ne pune în fața unei povesti imaginare, într-un decor care nu e neapărat science-fiction, fără să fie propriu-zis nici lumea noastră de azi.
Citește tot rezumatul cărții Lacrimi de Ceacar... Iubirea și ura, fidelitatea și trădarea, vocația și ratarea, atent dozate și într-un perfect balans narativ sunt puse în pagina de Tessa Nadir cu o surprinzător de bună cunoaștere psihologică, astfel încât elementele de fantasy nu obturează nicidecum verosimilitatea personajelor. Iubitorii genului au de ce să se bucure, ca și cititorul obișnuit de altfel, fie el și din mult deplanșă „era cibernetică” pe care, iată, o trăim. Cu o prozatoare închegată – rară avis – încă de la debut. (Virgil Borcan) Naeva se uita la el lung, ca prin ceață, cu ochi obosiți. Ceacarul parcă se legăna de la stânga la dreapta, avea corpul mare și umflat, și brațele alungite, negre. Era ca umbra ei, stând înclinată pe o parte, holbându-se la ea, bălăngănindu-și membrele acelea interminabile și transparente. și începu să… radă de ea. Vocile și râsetul. Ți-e frică de umbra ta! […] Stătea aici, râdea și se aștepta ca ea să-l felicite pentru ce construise. și ochii lui, unul albastru, celălalt verde, ca niște semafoare, pâlpâiau…     Fragment din volum:       „Se spune că orice s-ar întâmpla, lucrurile, timpul, lumea, toate acestea merg mai departe. Dar cum e atunci când nu mai există „lucruri", când timpul nu mai poate fi măsurat și când lumea nu mai este așa cum o cunoști? Și totuși, obținuse o victorie, o răzbunare, o dreptate, oricum i-ar spune, picătura ei de fericire. Un strop de mulțumire, fără reproșuri și regrete — la o înmormântare. Nu era tocmai „văduva veselă", dar nici Mixst nu mai era omul pe care îl cunoștea. Nici nu avea cum să fie, căci trupul lui semăna cu un puzzle sinistru ale cărui piese au fost zdrobite, cu găuri și lipsuri prin toate părțile.     Locul unde aveau loc înmormântările era un platou întins de culoare gri, în formă de pătrat, fără pereți, fără uși, geamuri sau alte amenajări care ar fi putut să împiedice ascensiunea trupului spre spațiu. Era amplasat pe mai mulți stâlpi solizi și în față era un fel de scară cu multe trepte vaste, pe unde rudele puteau să urce. Pe platou nu se află absolut nimic decât un covor de mărime medie, auriu, cu modele care șerpuiau în jurul unui cerc. Acolo urma să fie așezată urna în care rămășițele lui Mixst aveau să fie trimise în spațiu. Acestea fuseseră congelate și bine păstrate pentru a fi trimise într-o altă lume, unde într-o zi vor fi refolosite pentru a-l recrea. Tocmai din acest motiv, înmormântarea nu era privită ca un lucru trist și ireversibil, în care cei dragi își iau rămas bun pentru totdeauna, ci că o a doua șansă la o viață mai bună, într-un viitor apropiat. Era doar un moment de odihnă pe care cel mort și-l luă pentru ca să fie trezit într-o altă lume, unde să-i aștepte și pe ceilalți unde să trăiască din nou și din nou. Trupul lui Mixst însă prea avariat ca să poată fi trimis în starea lui normală, așa că medicii se chinuiseră să salveze câteva celule, pentru a se asigura posibilitatea de reanimare.” Citește mai puțin...