Omul ambiental

Așa cum a fost formulat, titlul de mai sus poate părea pleonastic, fiindcă omul se definește prin existența lui ambientală, el nu poate exista în afara cadrului pe care îl locuiește și străin de tot ce-i oferă acest cadru.
Citește tot rezumatul cărții Omul ambiental... Dacă Aristotel definea omul ca animal politic, putem preciza că omul este un animal ambiental, adică este conștient că trăiește într-un anumit mediu, că viața și dezvoltarea lui depind de felul cum știe să folosească oportunitățile care i se oferă. De fapt, aserțiunea lui Aristotel cuprinde chiar definirea omului ambiental, ea provine din cea dintîi, căreia îi precizează ethnic apropierea de lumea înconjurătoare și interferarea cu ea. Se cere ca omul ambiental să fie conștient de evoluția întregului spațiu construit, de cerințele fundamentale ale arhitecturii, de modul finalist în care este conceput spațiul urban. Arhitectura, după Vitruvius, are trei atribute: funcție, formă, structura, și ele au rămas pînă azi. Antropologia arhitecturală este parte integrantă a arhitecturii comparate, intrînd în sintaxa formelor spațial structurante. Astfel studiat, spațiul construit duce la găsirea și argumentarea soluțiilor optime. Studiile comparative relevă un sens integrator al arhitecturii, vădit de la construcțiile de cult la contextual general. Construcțiile de cult reprezintă fondul construit cel mai bine păstrat, pe care se poate studia întreaga evoluție a spațiului construit. Fragment din cartea "Omul ambiental" de Titu Popescu "Catharsis-ul, azi Spre deosebire de Platon, Aristotel susținuse că arta trebuie să fie vie și să joace în societate un rol binefăcător prin acel catharsis pe care-l produce, prin purificarea de pasiuni pe care o îndeplinește. Prin aceasta, el favoriza înnoirea, îndrăzneală, care mai târziu au fost cuprinse în noțiunea de avangardă (v. Germain Bazin, lstoria avangardei în pictură), care își are izvorul în conflictul dintre aceste două principii care vor influența întreaga evoluție ulterioară a picturii europene. Încă din sec. IV î.e.n., considerat cel mai strălucit pentru pictura greacă, se poate vorbi despre existența unor școli de creație, de „bisericuten care vor fi semnalate mai apoi în toată evoluția picturii continentale. lzvorul lor se află în modalitățile de bază ale picturii, de la maniera clasică ce respectă forma, pînă la execuția mai liberă, realizată în tuse de lumini și umbre; în mozaicurile creștine, totul era obținut prin culoare, a cărei intensitate va fi însă pierdută în arta bizantină. Evoluția proprie a artei a fost confruntată, de-a lungul istoriei, cu supunerea ei de câte mediul ideologic și politic în care se desfășura. Era o luptă între constrîngere și ruptura brutală de aceasta, adîncindu-se contrastul dintre natură și om, revărsat în artă ca o dispută dintre imuabil și efemer, dintre paradisul ființei și infernul existenței. Pentru acesta, și-a păstrat importanța meșteșugului, îndemînarea tehnică ce ajută geniului, dovedind că geniul nu stă numai în creier, ci și în mînă. " Citește mai puțin...