Sarutul. Trupul la tarmul buzelor

     Trupul la țărmul buzelor sau tărâmul paratopic este entelehia spre care evoluează, inspirat, profesorul Alain Montandon, îndată ce, înăbușindu-și reflexul metodic de a defini și a clasifica, se lăsă el însuși în puterea graiului poruncitor pe care purcede să-l ilustreze generos, din pagini de aleasă literatură.
Citește tot rezumatul cărții Sarutul. Trupul la tarmul buzelor... Căci sărutul nu este un dop de pus pe gură ce vorbește ci, mai curând, pecetea care atestă împlinirea oricăruia dintre gesturile omenești.     Excursul său recunoaște, în final, dreptul poetului la ultimul cuvânt, acela care vorbește despre a iubi, a dărui, dar mai cu seamă despre așteptare, această hrană macră a duhului temător și încrezător, deopotrivă, în capcanele trupiei. (Iana Maravis)      Fragment din volum:       „Aritmetică și simetrie        Există o întreagă aritmetică a sărutului, căci a iubi fără a socoti nu merge fără beția numărătorii. Astfel, poetul latin Catul justifică multitudinea sărutărilor prin scurtimea vieții. Multe pretenții se întemeiază pe un astfel de argument!      Dă-mi sărutări o mie, - apoi o sută   Și iar o mie ș-apoi iar o sută,   Pe urmă alta mie, altă sută!   Când la sfârșit mai multe mii vom face,   Le-om încurca, să nu le dăm de capăt,   Ca nu cumva să ne deoache-un dușman,   Știind ce mult ne-am sărutat, iubito!       În afară de luarea în derâdere a invidiei celor mai puțin bogați, Catul nu ocolește tema caracterului fugar al plăcerilor. „Vivamus, mea Lesbia", să trăim, îi spune el iubitei, să trăim în prezent, căci odată venită noaptea fără de sfârșit a morții, scurta noastră lumină nu va mai reveni nicicând! Este și un apel la cârpe diem preamărit de Horațiu în odele sale, la Catul aproape o poruncă, imperativă învățătură prefigurând nu mai puțin faimosul îndemn al lui Ronsard către Cassandra: „Culege, culege floarea tinereții", ori avertismentul către Elena: „Trăiește, de mă crezi, nu aștepta ziua de mâine", sau acel „Culege încă de azi trandafirii vieții". Implorând un sărut de la iubitul ei, Louise Labe se dedă unei aritmetici generoase („Sărută-mă și încă-o dată iar / Dă-mi sărutarea cea mai cu savoare / Dă-mi cea mai drăgăstoasă sărutare / Și eu ți-oi da vreo patru, ca de jar"), iar Ronsard merge și mai departe, multiplicând: „Dă-mi, rogu-te, sărutări mii și mii / Iubirea n-are sațiu, ci ar primi oricât / Sărută-mă și-apoi înc-un sărut."     Fără dragoste, suma se obține însă prea repede. După cum remarcă Voltaire, în comedia “La Mere coquette” de Quinault, personajul Champagne cere sărutări de la Laurette. Tânăra îi spune: „Ce? Tu săruți pe numărate?" (Actul I, Scena 1).” Citește mai puțin...