Nicolae Ceausescu. Omul si cultul

     Din a doua jumătate a anilor 2000, ziua de Crăciun și cea de  26 ianuarie prilejuiesc un pelerinaj al nostalgicilor după perioada de dinainte de 1989 la mormântul lui Nicolae Ceaușescu din cimitirul Ghencea Civil din București.
Citește tot rezumatul cărții Nicolae Ceausescu. Omul si cultul... Ritualul nostalgico-festiv include, de obicei, depunerea de coroane, organizarea unor adunări, unde discursurile zgomotoase privind rezultatele excepționale ale conducerii lui Ceaușescu sunt acompaniate de cântece comuniste ce se fac auzite prin intermediul unui casetofon portabil. [...] Asemenea momente demonstrează, cu prisosință, nu doar faptul că „Ceaușescu n-a murit”, așa cum proclama Ada Milea în binecunoscutul ei cântec, dar și că el continua să domine amintirile românilor despre trecutul recent. (Manuela Marin)     Cu trecerea anilor, cunoașterea și înțelegerea fenomenelor   istorice avansează și devine mai nuanțată. Deschiderea arhivelor, accesul la noi surse istorice, dar și asumarea de noi perspective epistemice, de metodologii sau tehnici de analiză moderne, generează o schimbare de substanță și de formă a discursului istoric cu privire la fenomene ale trecutului mai vechi și mai recente. Această schimbări creează oportunitatea formulării de noi întrebări, dar și avansarea de noi răspunsuri la mai vechi chestionari, rafinează capacitatea contemporanilor de a percepe trecutul în ipostaze care anterior au fost mai puțin sau deloc angajate. O astfel de lucrare este și cea pe care suntem onorați să o prefațăm. (Virgiliu Țârău)      Fragment din volum:       „Capitolul V: Nicolae Ceaușescu — garant al unității și independenței naționale        Probabil unul dintre cele mai importante și controversate momente ale conducerii lui Nicolae Ceaușescu a fost discursul său din 21 august 1968 prin care condamna invazia Cehoslovaciei de către statele Tratatului de la Varșovia. Acest discurs nu doar a marcat începutul cultului personalității liderului român, dar a contribuit și la identificarea sa cu politica de „independență" a României, de fapt a PCR, față de Uniunea Sovietică. Astfel, Nicolae Ceaușescu devenea garantul unității și, dar mai ales, al independenței naționale în condițiile în care „independența" să față de Moscova se traducea prin susținerea și implementarea unei soluții naționale, specific românești de construire a socialismului.     În contextul unei posibile intervenții a trupelor Tratatului de la Varșovia în România în august 1968, presa centrală menționa pentru prima dată necesitatea afirmării unității partidului, a conducerii sale, dar mai ales a populației țării în jurul lui Nicolae Ceaușescu. Unitatea făcea referire la susținerea necondiționată a poziției sale în ceea ce privește respectarea dreptului inalienabil al fiecărui partid comunist de adaptă și aplică modelul general marxist-leninist la realitățile concrete, naționale. Așa cum voi arăta pe parcursul capitolului, semnificația termenului de unitate a cunoscut o metamorfozare determinată de includerea sa în ansamblul tematic al cultului liderului PCR. Era vorba despre aceeași unitate creată în jurul lui Nicolae Ceaușescu, ca lider al partidului și statului, dar care dobândea, însă, statutul de condiție sau garanție a continuării cu succes a construirii socialismului în România. Pe lângă o finalitate strict politică, legată de manifestarea necondiționată a partidului și statului în plan extern, după august 1968 principiul independenței naționale a fost definitiv subordonat pentru a susține punctul de vedere al liderului PCR în problema soluționării diferențiate, în funcțiile de condițiile naționale, a problemelor construcției socialiste.” Citește mai puțin...