Despre fantastic in opera lui Mircea Eliade si nu numai

     Cartea nu se vrea o încercare de situare a lui Mircea Eliade în literatura fantastică europeană, lucru prea dificil de întreprins într-un spațiu restrâns. Cred că nu greșesc totuși afirmând că el poate fi considerat unul dintre scriitori interesați de un fantastic folcloric sau de sorginte sacră.      Originalitatea lumii lui fantastice constă în seninătatea ei, în absența tragicului, a damnării, a catastrofei finale, a obsesiilor și spaimelor de tot felul.
Citește tot rezumatul cărții Despre fantastic in opera lui Mircea Eliade si nu numai... Fantasticul lui Mircea Eliade este benign, o revanșă a Vieții, a frumuseții ei inepuizabile. Din acest punct de vedere, el rămâne în mod decisiv românesc, pentru că literatura română îmi pare una dintre puținele literaturi ale lumii în care fantasticul n-a devenit niciodată grotesc, tragic, sumbru, păstrându-și puritatea lirică ca o alternativă mai bună și frumoasă a Realului. (M. Dobrinescu)      Fragment din volum:      “VI. Fantasticul în literatura română și în creațiile lui Mircea Eliade        Cronologic, primul autor de proză fantastică românească de certa valoare este Mihai Eminescu, considerat și creatorul genului la noi în țară. Atras, în același timp, de cele mai variate domenii ale literaturii, Eminescu nu este numai un precursor, ci și un strălucit întemeietor, a cărui originalitate a influențat în mod favorabil o bogată posteritate literară. Interesul pentru mitologie, cultul visului, atracția manifestată față de fabulosul folcloric apropie creațiile prozatorului român de operele marilor reprezentanți ai romantismului german precum Novalis, Jean Paul, Ludwig Tiek sau E. T. A. Hoffmann, fără ca aceste filiații posibile să diminueze meritele incontestabile ale autorului Luceafărului. Lucrări precum Archaeus, Cezara, Umbra mea, Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Moartea lui Ioan Vestimie, dintre care mai multe, din păcate, nu au putut fi terminate, constituie scrieri de excepție, situându-l pe autorul lor printre cei mai avizați reprezentanți ai genului. Deosebit de important este faptul că Eminescu impune în proza fantastică românească o serie de teme și motive care nu vor fi reluate în deplina lor amploare decât de Mircea Eliade. Se poate vorbi chiar de o obsesie eminesciană în literatura lui Mircea Eliade, care aproape în toate nuvelele, povestirile și romanele sale face referiri la creația marelui poet, unele lucrări precum Șarpele sau Domnișoara Christina putând fi interpretate ca niște replici la Cezara, respectiv la poemul Luceafărul. Eminescu este cel care introduce în proza fantastică românească dimensiunea metafizică, coordonată ce reprezintă și principala trăsătură a literaturii autorului Nopții de Sânziene.     Semnând câteva din primele reușite incontestabile ale genului, I. L. Caragiale poate fi considerat — alături de Mihai Eminescu un alt ctitor al fantasticului literar românesc. Cei doi scriitori pornesc din direcții diferite, inaugurând orientări ce se vor dovedi extrem de fertile în proza onirică de la noi. Eminescu impune domeniul meditației filosofice, în timp ce Caragiale valorifică fabulosul folcloric autohton.” Citește mai puțin...