Imaginarul violent al romanilor

    O poetă, o scriitoare (în sens pur beletristic) care se interesează în același timp, cu aplicație și cu profesionalism, de teme dificile și analizează fenomene precum „gulagul”, „tortura”, violentele etc.
Citește tot rezumatul cărții Imaginarul violent al romanilor... nu poate să nu atragă, fie și involuntar, atenția. Dacă ar fi să folosim o tipologie clasică, am spune că la Ruxandra Cesereanu genele vir și femina sunt nu numai în proporții sensibil egale, dar și într-un echilibru etern instabil. Ceea ce o face imprevizibilă, adesea contradictorie, greu de redus – cel puțin deocamdată – la unitatea unei formule și definiții de sinteză. Ruxandra Cesereanu dovedește disponibilitatea largă pentru insolit și pentru „lovituri de teatru”, impulsuri surprinzătoare și teme de „efect”. (Adrian MARINO)     Cartea este deopotrivă cuprinzătoare și sagace, statistică și suculentă. Factologică și speculativă, sinteză a gazetăriei pamfletare de la noi, ca și o reuniune a polarităților politice extremiste în unghiul retoricilor de animalizare-întru-lînsare a adversarului și de sexualizare a limbajului.( Dan C. MIHĂILESCU)      Fragment din volum:      “Retrospectivă        Iată acum, pe scurt, sinteza a ceea ce am investigat în acest eseu, prin intermediul unor autori-cheie ori gazete și reviste pe care le-am considerat reprezentative pentru anumite epoci și pentru mentalul românesc.     Ca pamfletar, Eminescu poate fi taxat astăzi, printr-o sintagmă la modă, drept incorect politic el a fost xenofob coleric mai ales împotriva grecilor liberali (proiectați ca „vampiri") și de-abia apoi a evreilor (văzuți ca „otrăvitori"). Desfrîul corupției politice, politicienii-cocote, pornocrația morală, orgia demagogiei au sporit efectul de infecție a nației, supralicitat de publicistul de la Timpul. Când patetic, cînd ironic-inflamat, Eminescu a funcționat înăuntrul unei mistici a României și a românismului, cărora le-a căutat rădăcinile într-o Dacie mitizată. Alergia lui la venetici și-a căutat motivația într-o romanofagie practicată de aceștia în scop degenerator și uzurpator. Eminescu s-a temut de o posibilă metamorfoză a României într-o Americă dunăreană, Belgie a Orientului său Eldorado al raselor străine. Veneticii reprezentau ideea de «gangrena», «gunoi» ori «putrejune», pe care chirurgul și autopsistul moral Eminescu se simțea dator să le sancționeze. Patetismul său l-a făcut să corporalizeze imaginea României, mizînd pe efecte emoționale: țara era arătată ca un trup desangvinizat, rănit și bubos sau, în caz extrem, ca un cadavru sîngerînd și mutilat.     Limbajul colorat al lui Caragiale, publicistul, reține imediat atenția, alături de histrionismul său buf și verva acidă. Ceea ce nu-i iartă Caragiale, României, este structura de țară a bacșișului și a hatîrului, adică bizantinismul ramificat.  Componența etică, la Caragiale, are simt deratizator, fără patosul eminescian. Ochiul său sintetizează bufoneria, desăvîrșind-o prin grotesc. Din cînd în cînd Caragiale are puseuri împotriva veneticilor, fără să ajungă însă la viziunea romanofagă pe care le-o atribuia Eminescu. În schimb, el taxează românismul «verde», sovin, acuzînd «lătrătura patriotică» și exemplificînd toate aceste anti-virtuți în mofturi. Invectivele sale au, totuși, la nivel de limbaj, destule în comun cu Eminescu publicistul.” Citește mai puțin...