Un bildungsroman captivant, „O fată ca tine” este în primul rând o carte despre iubire, solidaritate și forța morală într-o lume în derivă, care, împletind aparent mărunte istorii personale cu istoria mare, devine povestea unei generații pierdute.
În 1939, în Angelina, un prăfuit orășel californian, segregarea rasială e un fapt cotidian: în curtea școlii se joacă doar copiii albi, iar la sfârșitul orelor numai copiii japonezi se grăbesc spre casă. Satomi Baker, „o față de paisprezece ani a cărei frumusețe viitoare deja se întrevede“, pe jumătate japoneză, înfruntă prejudecățile și clișeele americane cu impetuozitatea specific vârstei: neaparținând în întregime niciuneia din cele două lumi, în fiecare din ele e percepută drept o străină. Când începe războiul, tatăl ei se înrolează voluntar și își pierde viața în atacul de la Pearl Harbor. Comunitatea japoneză, tolerată până atunci, este învinuită și demonizată, iar în scurtă vreme toți membrii ei sunt deportați într-un lagăr dintr-o zonă aridă. Pentru Satomi începe o călătorie complicată, a maturizării precoce, a descoperirii de sine și a afirmării identității într-o societate încă nepregătită să o accepte. Fragment din volum: “Satomi vomita din cauza duhorii latrinelor. Nu o crede pe Tămura când îi spune că se va obișnui. Nu vrea să se obișnuiască niciodată. A treia clădire, la fel de sordidă ca și celelalte, este o sală de dus fără ferestre. Uitându-se la podeaua zgrunțuroasă de ciment, la zidurile năclăite de zoaie, Satomi își spune că e un loc mai potrivit pentru animale decât pentru oameni. Nu doar bătrânii privesc îngroziți clădirile din fața lor. Și tinerii sunt rușinați să împartă locul cu cei de sexul opus, să fie desconsiderați în așa măsură. Din toate lucrurile nedemne din Manzanar, latrinele îi par lui Satomi cele mai înjositoare. Nici nu mai contează că soarta s-a înverșunat împotriva lor, că și-au pierdut numele și au devenit simple numere din punctul de vedere al guvernului. Latrinele acelea oribile spun mai mult despre viitorul lor de americani condamnați decât orice altă umilință la care au fost supuși. Baraca în care stau Tamura și Satomi, greu de deosebit de celelalte, este a doua din capătul șirului. Ușa nu stă închisă, așa că trebuie izbită cu piciorul, iar în peretele din spate e o crăpătură groasă cât un braț de om. - Uite, poți să bagi pumnul prin ea. Cotețul găinilor era un palat pe lângă locul ăsta, mamă. - Of, găinușele mele, se jelește Tamura. Cu capul sus, aruncând priviri disprețuitoare spre gardieni, Satomi se apucă să adune cutii de carton în care au fost alimente și care acum sunt aruncate în spatele sălii de mese. Se băgă pe sub barăci ca să adune așchii de lemn și cuie ruginite din gunoaiele adunate acolo. Un paznic întoarce capul după ea și fluiera admirativ. Abia se stăpânește să nu se ducă după el, să-l scuipe în obraz. Ar vrea să-l vadă ca o provoacă, să-l audă spunându-i că nu e voie să aduni bucăți de lemn."
