Moartea zeilor. Romanul lui Iulian Apostatul

    Dmitri Sergheevici Merejkovski, scriitor rus născut la Sankt Petersburg in 1865, emigrează în Franța după Revoluția Bolșevică din 1917, stabilindu-se aici până la sfârșitul vieții (1941).
Citește tot rezumatul cărții Moartea zeilor. Romanul lui Iulian Apostatul... Între cele două războaie mondiale, scriitorul se bucură de o mare notorietate datorită romanelor sale istorice, foarte gustate de publicul francez.     „Moartea zeilor“ (1895), lucrare subintitulată Romanul lui Iulian Apostatul, are ca personaj central pe împăratul roman cu acest nume, nepot al lui Constantin cel Mare dar admirator al filosofiei clasice elene și al panteonului de zeități greco-romane. În timpul scurtei sale domnii (361-363 d.Hr.) el încearcă în van să reînvie cultul vechilor zei, într-o luptă fără șanse de izbândă cu noua religie creștină. Rănit în luptă cu perșii, Iulian moare șoptind: „Ai învins, Galileene!“      Fragment din volum:       “La intrarea în centrul Mării Antiohii de pe țărmul Mării Interioare, într-unul din cartierele murdare și sărace ale Seleuciei siriene, niște ulițe strâmte și întortocheate duceau către piața care domină cheiul. Nu se vedea marea, din pricina numărului mare al catargelor și velelor care închideau orizontul.     Casele se compuneau din încăperi mici și sărăcăcioase încărcate cu obiecte desperecheate și erau spoite cu var; în exterior, erau împodobite cu câte un covor rupt, ce aducea a cârpa murdară sau a împletitura destrămată. Peste tot, prin colțuri, printre maghernițe, printre răscrucile pline de miasma provenind de la apele infestate de la spălătorii și băile pentru săraci, mișună o mulțime nevoiașă și înfometată, de un cosmopolitism ciudat.     Soarele încingea pământul și alunecă spre ospățul zării; se lăsă amurgul, cu aripile sale larg desfășurate; căldura înăbușitoare, praful și pâcla apăsau cu sporită greutate asupra orașului. Dinspre piața venea un miros de carne și legume stricate, rămase multă vreme sub bătaia soarelui. Sclavi pe jumătate despuiați cărau mărfurile de la corăbii. Aveau capul aproape râs: printre zdrențele lor se zăreau vânătăi urâte și cei mai mulți purtau pe obraji cicatricele marcate cu fierul roșu ale celor două litere latine C și F, ceea ce vroia să însemne: „Cave furem!' (Ferește-te de hoți).     Se aprinseră focuri. Noaptea care se apropia nu punea capăt forfotei și discuțiilor de prin fundături. De la fierăria învecinată răsunau, cât să-ți spargă urechile, loviturile de ciocan pe drugii de fier; flăcările se înălțau, împrăștiind în zborul lor funinginea. Sclavii de la brutăria de-alături, dezbrăcați și purtând din cap până-n picioare pulberea albă și făinoasă, cu pleoapele umflate de căldură, băgau pâinea în cuptor. Instalat într-o bojdeucă în bătaia vântului, ce răspândea o insuportabilă duhoare de pap și piele, un cizmar coșea încălțări, la lumina unei lămpi afumate, ghemuit pe călcâie și cântând în gura mare cântece barbare." Citește mai puțin...