Cuvant despre om - Sfantul

     Aflatu-s-au aici o seamă de răspunsuri, la mulțimea de întrebări, care au frământat de-a lungul atâtor veacuri multe suflete și care poate au intrat în veșnicie, nedumeriți de această taină mare, a apariției omului.
Citește tot rezumatul cărții Cuvant despre om - Sfantul... Totul pare prezentat într-o formă concisă, dar în realitate este de o adâncime uimitoare. Însuși Sfântul Ignație mărturisește căci cu cât a încercat să pătrundă mai adânc, cu atât totul a devenit mai tainic.     Dar luminat fiind i-a fost dat să înțeleagă că așa și trebuie să rămână, pentru că, în esență, este lucrare a Dumnezeului Nepătruns. El spunea că „omul este o taină pentru sine însuși“, și așa va rămâne pecetluită, pentru că în urma căderii, păcatul și-a lăsat amprenta.     [...]     Aici se găsesc răspunsuri la mulțimea de întrebări care au asaltat mintea omenească de după cădere. Nedumerit de ceea ce va fi cu el, acesta a început a se întreba: „Cine sunt eu, omul? Care-i rolul meu pe acest pământ? Voi fi șters, oare, de pe fața lui, când viețuirea pe acesta se va încheia, dispărând în neant ca toți ceilalți?”. (Fragment din "Cuvânt înainte")      Fragment din volum:       “Crearea omului        Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa. Prin cuvântul chip trebuie înțeles că însăși ființa umană este o copie din ființa lui Dumnezeu; iar prin asemănare este exprimată coincidența nuanțelor chipului sau a calităților lui. Probabil că chipul și asemănarea, unite împreună, constituie o deplină asemănare și contrar cu aceasta — pierzând sau denaturând asemănarea, se încalcă întreaga demnitate a chipului. Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, l-a creat cu perfecțiunea chipului Său. Omul a fost amprenta lui Dumnezeu, nu numai după ființa sa, dar și după calitățile lăuntrice — după înțelepciune, după noblețe, după curățenia sacră, după statornicie în bunătate. Indiferent de faptul că era limitat, râul său lipsa nu aveau loc în om, era perfect pentru că avea deplină asemănare cu Dumnezeu.     Plinătatea asemănării era necesară pentru ca omul să corespundă destinației sale — aceea de a fi Biserica a atotperfecțiunii dumnezeiești. Mintea omului trebuie să fie asemenea cu cea a lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 16), vorbele lui — asemenea Cuvântului lui Dumnezeu (2 Cor. 13, 3), duhul lui să fie unit cu Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 17), calitățile lui să fie asemenea cu cele ale lui Dumnezeu (Mt. 5, 48). Sălășluirea lui Dumnezeu în om este o strânsă unire a omului cu Dumnezeu: omul — creatură — se face părtaș firii dumnezeiești (2 Petr. 1, 4). Omul ce a atins această stare se numește dumnezeu după har. Către această stare suntem chemați cu toții de către Creator din momentul facerii prin strămoșii noștri, precum a zis Însuși Creatorul: „Eu am zis: «Dumnezei sunteți»" (Ps. 81, 6). În această stare s-a aflat și strămoșul nostru, imediat după crearea lui, așa că, cuvintele spuse despre femeie, de către Mântuitorul, sunt cu adevărat dumnezeiești (Fac. 2, 24; Mt. 19, 4-5)." Citește mai puțin...