Sfantul Petru, personalitate marcanta Noului Testament

     Sfântul Petru, personaj central al Noului Testament, prinț al Apostolilor, cum a mai fost numit, reprezintă piatra fundamentală pe care Iisus și-a zidit Biserica Sa.     El, Simon, umilul pescar, căruia Hristos îi va schimba, încă de la prima întâlnire, numele în Petru, va fi, după cum ni-l prezintă Evangheliile, cel mai întreprinzător din grupul celor doisprezece, ocupând o poziție dominantă, ca reprezentant și interpret al acestora, și primul căruia i S-a arătat Iisus înviat.
Citește tot rezumatul cărții Sfantul Petru, personalitate marcanta Noului Testament... El este animatorul și conducătorul Bisericii primare din Ierusalim, pentru a se dedica ulterior activității de misionar mai întâi printre iudei, apoi printre păgâni, impunându-și autoritatea și prestigiul în determinarea orientărilor pastorale și teologice. Cu momentele sale de generozitate și încredere, dar și cu nesiguranțele și chiar trădările sale, el rămâne cel mai apropiat fiecăruia dintre noi.     Mereu iubit de Iisus, Care îi va conferi un rol deosebit, instituindu-l „pastorul turmei” Sale, Petru va face suprema dovadă a credinței prin martiriul suferit la Roma, sub Nero.    Fragment din volum:       “Episodul cu Anania și Safira și intervenția lui Petru        În afară de faptul că propovăduiește curajos și cu multă autoritate Evanghelia în comunitatea primară din Ierusalim, Petru se relevă și mai responsabil în privința strădaniei pentru „iubirea aproapelui" și pentru „disciplină" în interiorul acestei comunități.     Atât de mare era iubirea frățească a primilor creștini, încât aceștia, pentru a-i ajuta pe săraci, își puneau bunurile în comun:     “Și nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute, și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință” (Fapte 4, 34-35).     Cu toate astea, izbucnește acum un mare scandal în comunitate, în care Petru intervine cu multă autoritate. Era vorba de doi soți, Anania și Safira, care, pentru a părea generoși, și-au vândut terenul, dar au reținut jumătate din câștig în folosul lor, mințind apoi despre prețul vânzării.     “Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, și-a vândut țărîna. Și au dosit din preț, știind și femeia lui, și aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. Iar Petru a zis: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Duhului Sfânt și să dosești din prețul țarinei? Oare, păstrând-o, nu-ți rămânea ție, și vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai mințit oamenilor, ci lui Dumnezeu." Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut și a murit. Și frica mare i-a cuprins pe toți care au auzit. Și sculându-se cei mai tineri, l-au înfășurat și, scoțându-l afară, l-au îngropat (Fapte 5, 1-6).”     Aceeași scenă s-a repetat imediat după aceea și cu soția acestuia (Fapte 5, 7-11).     Cu siguranță, acest episod, care ni se prezintă cu aspectele sale mai curând tulburătoare, cu greu poate fi totuși inclus în lumea fanteziei sau a legendei, dar nici nu este ușor să-l integram scopului precis al tramei narative a cărții." Citește mai puțin...