Colecția Clasici ai literaturii universale vă oferă o nouă capodoperă a altor vremuri: Rânduiala firii de Samuel Butler. „Rânduiala firii este una dintre bombele cu ceas ale literaturii. [...] Această carte a zăcut ascunsă în biroul lui Samuel Butler vreme de treizeci de ani, abia așteptând să arunce în aer familia victoriană și, odată cu aceasta, întregul edificiu măreț al romanului victorian, cu pilastrii săi de susținere cu tot...” V.S.
Pritchett „Dacă vreodată casa mea ar fi cuprinsă de un incendiu, singurul roman victorian pe care l-aș salva din flăcări ar fi Rânduiala firii... Fiecare scriitor contemporan care are un simț dezvoltat al ironiei îi este, probabil, într-o oarecare măsură, îndatorat, direct sau indirect, lui Butler, care a avut nenorocul de a fi un om al secolului al XX-lea născut în anul 1835.” - William Maxwell, The New Yorker Fragment din roman: "Ernest auzise relatări îngrozitoare despre firea doctorului Skinner și despre teroarea la care erau supuși băieții mai mici din școala de la Roughborough de către elevii mai mari. Suferise deja până aproape de capătul puterii, și simțea că o să-i meargă rău dacă poverile de tot soiul urmau să sporească. Nu a plâns când a plecat de acasă, dar mă tem că a făcut-o când i s-a spus că se apropie de Roughborough. Taică-său și maică-sa erau cu el, fiindcă plecaseră de acasă cu propria trăsură; Roughborough nu avea încă drum de fier și, cum se afla la numai 64 de kilometri de Battersby, aceasta era cea mai simplă cale de a ajunge acolo. Văzându-l că plânge, maică-sa se simți măgulită și-l mângâie. Ea spuse că știa că se simțea foarte trist că părăsește o casă așa de fericită și că merge printre oameni care, deși vor fi foarte buni cu el, nu vor putea fi, nicicând și niciodată, atât de buni cum fuseseră tăticul lui drag și cu ea; totuși, ea însăși era — iar lui Ernest cu greu i-ar fi trecut prin minte cu mult mai vrednică de compătimire decât era el, fiindcă despărțirea era mult mai dureroasă pentru ea, ca mamă, decât ar fi putut să fie pentru el etc., iar Ernest, spunându-i-se că plânge de durere fiindcă părăsește casa părintească, acceptă totul pe încredere, și nu-și mai bătu capul să cerceteze adevărata cauză a propriilor lacrimi. Pe măsură ce se apropiau de Roughborough, începu să-și vină în fire și, până să ajungă la doctorul Skinner, aproape se calmă. După sosire, luară masa cu doctorul și cu soția lui, iar apoi doamna Skinner o duse pe Cristina să vadă dormitoarele și îi arătă unde avea să doarmă scumpul ei băiețel. "
