Glorie tarzie

Concepută în 1894, nuvela timpurie a lui Arthur Schnitzler a văzut lumina tiparului abia în 2014, după ce a zăcut în uitare zeci de ani în arhiva postumă a autorului, păstrată la Cambridge. Publicarea originalului german inedit a reprezentat un eveniment editorial intens discutat și a fost urmată rapid de traduceri în numeroase limbi.
Citește tot rezumatul cărții Glorie tarzie... Satira delicioasă a boemei literare și totodată evocare sensibilă a Vienei fin-de-siecle, Glorie târzie arată deja acel amestec inconfundabil de umor și melancolie, de frivolitate și gravitate cu care scriitorul austriac va cuceri cititorii din întreaga lume. La Schnitzler, simțul fin pentru mișcările delicate ale sufletului și observația subtilă a mediului social sunt învăluite în ușurința jucăușă a stilului. „Un eveniment pentru orice împătimit de literatură: în Glorie târzie, Arthur Schnitzler se dovedește pentru prima dată un maestru al demascării psihologice.“ (Spiegel Online) „Ceea ce ne învață acest text vechi de 120 de ani… este o atitudine ironică față de propria persoană și față de lume. Asta face dintr-o nuvelă descinsă din modernitatea vieneză un text modern de astăzi.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung) Ilustrația copertei: Wilhelm Gause, Cafenea din Viena (detaliu) Fragment din carte: "Saxberger deveni un vizitator neobosit al cafenelei. În fiecare zi, între șase și șapte seara, apărea acolo, se așeză la masă alături de tinerii săi prieteni și, chiar dacă nu participă prea mult la discuții, ascultă cu atenție, chiar cu plăcere, ce aveau ceilalți de spus. Simțea că întinerește. Părea că începuse o nouă epocă în existența lui, și uneori se gândea cu oarecare mirare la viața pustie pe care o dusese în ultimii ani - o viață de care își amintea că de un trecut îndepărtat. Trecuseră doar câteva zile și deja se obișnuise atât de mult cu acești tineri, de parcă ar fi stat la taclale cu ei luni de zile. Da, aveau dreptate - era unul de-al lor; înțelegea tot ce spuneau și, de fapt, se situa pe aceeași poziție față de lume ca și ei: fusese un creator și căută recunoașterea care i se refuzase în tot acest timp. Acum o găsise măcar parțial, tocmai când fusese pe punctul de a uita că o merită. Nu mai avea nici un dubiu, și când își frunzărea volumul de poezii - ceea ce se întâmplă tot mai des - se oprea asupra uneia sau a alteia cu o anumită emoție, mirându-se că lumea a putut trece atât de nepăsătoare pe lângă aceste versuri. Și tinerii lui prieteni vorbeau adesea despre lipsa de recunoștință a oamenilor. Fiecare susținea că își alesese câteva poezii preferate din Pribegii, iar într-un poem pe care Meier îl scrisese cu câteva zile în urmă toți afirmau se vede foarte clar influența lui Saxberger. După insistențe rugăminți, Saxberger adusese și revistele cu poeziile care nu fuseseră incluse în Pribegii; filele vechi și îngălbenite treceau acum din mână în mână, iar tinerii se arătau uluiți de aceste versuri, care, spuneau ei, ar fi fost pur și simplu uitate dacă nu ar fi existat cenaclul „Entuziasmul". " Citește mai puțin...