Senilitate

    Pe fundalul unui Trieste aflat în plin carnaval, Svevo construiește, cu ironie și subtilitate, un roman despre slăbiciune, inadecvare și anxietățile unei epoci.      Senilitate surprinde criza existențială a lui Emilio Brentani, un tânăr de 35 de ani, cândva un scriitor promițător, acum funcționar la o societate de asigurări.
Citește tot rezumatul cărții Senilitate... Până să o întâlnească pe Angiolina, Emilio ducea o viață anostă alături de sora lui, Amalia, o fată bătrâna ștearsă și devotată. Angiolina Zarri este o tânără fermecătoare, dar săracă și promiscua, aflată în căutarea unei căsătorii convenabile, care să îi asigure un statut social mai înalt în cercurile afaceriștilor din Trieste. Prietenii îl avertizează pe Emilio cu privire la moravurile îndoielnice ale fetei.     Măcinat de gelozie și de neputință de a-și aduce iubita pe „calea cea bună“, Emilio alunecă treptat în angoasă și alienare. Își îndepărtează prietenii și își neglijează sora, iar când această moare după un delir tulburător, Emilio este chinuit de remușcări și hotărăște să renunțe definitiv la Angiolina.     Ceea ce începuse ca o comedie a iubirii oarbe se încheie dramatic. Concentrându-se asupra experiențelor (anti)eroului, Svevo surprinde anxietatea crescândă a lui Emilio, care asistă, incapabil să reacționeze și să înțeleagă, la dezintegrarea sinelui și la spulberarea propriilor iluzii de putere și de control. Narcisist, inadaptat și estet, animat de idealuri romantice, Emilio devine treptat reprezentarea parodică a omului modern, bântuit de iluzii, angoasat și inert, senil încă de tânăr.        Fragment din roman:       „Seara, Emilio avea întâlnire cu Angiolina la Campo Marzio. Peste zi plănuise o seamă de reproșuri. Dar ea veni ca să fie câteva ore doar a lui; la ceasul acela, pe la Șânț'Andrea nu trecea lume care să-i fure ei atenția. De ce să-și știrbească fericirea certându-se? I se părea că-l imită mai bine pe Balli iubind-o cu tandrețe și bucurându-se de dragostea ei, la care, de dimineață, într-o clipă de nebunie, aproape că renunțase. Din resentimentul dinainte rămase doar un neastâmpăr care dădu și mai multă însuflețire cuvintelor și întregii seri care, la început, fu cât se poate de tandră. Hotărâră să petreacă una dintre cele două ore, cât puteau sta împreună, plimbându-se în afara orașului, iar cealaltă, întorcându-se. Propunerea o făcuse el, pentru că simțea nevoia să se liniștească mergând pe jos alături de ea. Făcură aproape o oră până la Arsenale, o oră de fericire perfectă, în noaptea luminoasă, în aerul limpede, răcoros, de toamnă timpurie.     Ea se așeză pe zidul scund de pe marginea șoselei, iar el rămase în picioare dominând-o cu totul. Îi vedea capul, luminat într-o parte de un felinar, proiectându-se pe fundalul întunecat: Arsenale, întins pe țărm, mare cât un oraș, mort la acea oră.     — Orașul muncii! rosti, mirat că venise acolo pentru câteva clipe de giugiuleală.     Marea, închisă de peninsula din față, ascunsă de case, dispăruse în noapte. Rămâneau numai casele risipite pe țărm ca pe o tablă de șah și, ceva mai încolo, un vapor în construcție. „Orașul muncii" părea și mai mare decât era. La stânga, felinarele păreau să-l prelungească până departe. Își aminti că felinarele acelea țineau de o altă uzină mare, de pe celălalt mal al văii Muggia. Munca se continuă și în partea aceea, așadar era firesc să arate ca o prelungire a celei de aici." Citește mai puțin...