Arhitectura memoriei

     A apărut recent, în critica noastră, o tendință de renunțare la lectura estetică a textului literar, în temeiul fals al inexistenței unui (unic) gust public.     Argumentul este că această lectură estetică ține de o epocă revolută și de o perspectivă elitistă asupra discursului public, în timp ce astăzi am avea de-a face cu un spațiu intelectual „pluralist”, căruia ar trebui să-i corespundă o lectură „pluralistă” a operei literare.
Citește tot rezumatul cărții Arhitectura memoriei... Noțiunea de gust public este considerată o expresie a acestui spirit elitist, o formă de totalitarism spiritual, ce trebuie respinsă în numele „valorilor democratice ale post-umanismului”.     [...] Doar istoricul literar, beneficiind de factorul timp și de istoricitatea fenomenelor trecute, poate configura cu o relativă precizie codul literar al unei epoci. Asta, desigur, dacă suntem atenți la avertismentul discret strecurat de G. Călinescu în Tehnica criticii și a istoriei literare: punctul de vedere al istoricului literar, subiectiv cu necesitate, nu poate totuși face abstracție de evidente, cât timp el este obligat să țină cont de toată informația literară și culturală disponibilă.     Arhitectură a memoriei, istoria literară este un spectacol al permanentei lecturii critice, ca nutrient indispensabil și catalizator al procesului (al)chimic din care se constituie gustul public. (Răzvan Voncu)       Răzvan Voncu (n. 1969), critic și istoric literar, este conferențiar universitar doctor la Departamentul de Studii Literare al Facultății de Litere, din cadrul Universității din București.      Fragment din volum:       „S-a observat mai demult faptul că poeții tradiționaliști din perioada interbelică au beneficiat, de fapt, de pe urma efortului masiv de modernizare a limbajului liric depus de școală simbolistă. Această rafinare a lirismului s-a produs însă și în cazul unor tradiționaliști mai vechi decât cei interbelici, cum ar fi St. O. Iosif (la care întâlnim adesea elemente de recuzită simbolistă) și chiar Octavian Goga, la care limbajul rămâne voit arhaizant, însă mișcarea de adâncime a poemului are cu totul altă amplitudine decât, să zicem, în creația uitatei, azi, Măria Cuntan. În unele locuri, frontiera dintre simbolism și sămănătorism, dintre curentele moderne și cele tradiționaliste, este mai subțire decât a crezut E. Lovinescu și, cu siguranță, decât și-a dorit-o Nicolae Iorga. Nu numai dovezi din domeniul vieții literare — cum ar fi prietenia, încheiată tragic, dintre St. O. losif și D. Anghel, sau mesele alăturate ale simboliștilor și sămănătoriștilor, la Terasă „Oțeteleșanu" — atestă această apropiere, ci și numeroase convergente la nivelul textelor produse de reprezentanții celor două direcții.     Mai mult chiar, dacă privim mai atent, aceeași rafinare a mijloacelor și sensibilității e de observat și la unii prozatori tradiționaliști de dinainte de 1918. Este, între alții, cazul particular al lui Emil Gârleanu. O bună parte din tipologia sa (cea din volumul de debut „Bătrânii. Schițe din viața boierilor moldoveni”, în primul rând) are note comune nu cu tipologia frustă și virilă a tânărului Sadoveanu sau cu cea trivială a unui Ion Ciocârlan, ci cu cea „obosită" a prozei simbolistului Traian Demetrescu. Există, de fapt, două tipologii sămănătoriste: una, de întâlnit în Sadoveanu sau în C. Sandu-Aldea, în care tipurile „pozitive" (țăranii și boierii autentici) îl înfruntă, adesea brutal, sângeros, pe „ciocoi" (arendașul), iar o alta, de aflat la Emil Gârleanu, în care vechii boieri și răzeși se sting lent, fără a-și pierde demnitatea, într-o tăcută exaltare a trecutului, ce devine pe alocuri lirism curat." Citește mai puțin...