Talentata Clementina

    La școală, clasa a III-a vă oraganiza un mare spectacol de talente. În timp ce colegii sar în sus de bucurie că vor urca pe scenă, Clementina intră în panică: nu are niciun talent, își spune ea.
Citește tot rezumatul cărții Talentata Clementina... Ce număr să pregătească pentru eveniment?     Așa începe cursa găsirii talentului perfect: să danseze step, să facă jonglerii cu o pisică și cu cești de cafea (pline!), să cânte o piesă de Elvis în timp ce fratele ei imită un câine? Nimic nu pare să i se potrivească.     Însă fetița cu bucle roșii nu se dă ușor bătută și își descoperă talentele speciale pentru care nici măcar nu-i trebuie o scenă.      Fragment din roman:       „Ridicându-se de pe scaun, mama i-a spus vânzătorului ceva la ureche. Apoi s-a îndreptat spre locul unde sunt pantofii pentru adulți și a început să caute și ea.     Cum am văzut că a plecat, l-am și întrebat pe vânzător dacă are vreun tatuaj. Nu se știe niciodată care dintre oamenii mari are un tatuaj.     - Nu, a spus vânzătorul. Tu ai?     - Nu încă, am răspuns. Dar în curând voi avea.     Apoi s-a dus să-mi mai aducă niște încălțări. Nu v-ar veni să credeți câte perechi de pantofi aveau în magazinul acela! Îmi obosiseră picioarele de atâta probat, iar capul mă durea de atâta dez-ales.     În sfârșit, vânzătorul mi-a arătat o pereche de adidași de baschet cu dungi, pe care i-a ținut ridicați.     - Asta este! a spus el. Ăștia sunt ultimii pe care-i avem.     În timp ce-mi lega șireturile, am observat ceva uimitor.     - Hei, știți că aveți chiar în vârful capului un loc ca un cerc unde nu va crește părul? am întrebat.     - Da, a răspuns el. Știu asta, mersi. Dar tu știi că mirosi a berărie?      - Da, am spus. Știu asta, mersi. O să iau bascheții de înghețată de lămâie verde.     Vânzătorul a oftat:     - Știu și asta, a spus el. Deja sunt în sacoșă, la casierie. Mi-a spus mama ta că pe aceia o să-i alegi.     Apoi am mers la casă, unde mă aștepta mama. Am strâns din buze. Eram foarte supărată pe ea pentru că a știut ce voi face înainte ca eu să știu. Nu mai voiam să vorbesc cu ea niciodată.     - Vrei să vezi ce mi-am luat eu? a întrebat mama când am ieșit din magazin.     Mi-am ținut buzele tot lipite, dar am dat din cap că da și am deschis și sacoșa ei. Și în clipa aceea am uitat că eram supărată pe ea.     - UAU! am exclamat.     - Chiar așa! a spus ea. Uau!     Ne-am oprit și nu ne-am mai putut lua ochii de la sandalele acelea mov extraordinare. Tocurile arătau și mai înalte, și mai subțiri, iar libelulele sclipeau în bătaia soarelui ca niște smaralde. Erau așa de frumoase, că deodată am simțit că m-am vindecat de frica de lucrurile ascuțite." Citește mai puțin...