Strapungerea spre fiinta

Străpungerea spre ființă. Etapele maturității umane - Karlfried Durck Heim Unii se vor întreba dacă maturitatea nu este un privilegiu rezervat senectuții. Maturitatea nu este nici expresia unei predispoziții fericite, nici fructul natural al senectuții, ci rezultatul unui travaliu pe care omul îl îndreaptă asupra sa.
Citește tot rezumatul cărții Strapungerea spre fiinta... Care este prima condiție în vederea dobândirii maturității? A recunoaște cu toată onestitatea că ea ne lipsește. Trebuie să luăm limpede cunoștință de rezistențele noastre îndreptate împotriva creșterii noastre interioare. Numai atunci vom avea acces la surse. Adversarul, necesar totuși, este Eul care separă și divizează; iar sursa este ființa noastră esențială, obturată însă de Eu. A asculta vocea ei, a o intercepta nu doar în orele liniștite, ci de-a lungul cotidianului dificil, chiar și în mijlocul muncii mecanizate, aceasta este munca noastră de primă necesitate. Fără aceasta dezvoltarea a sufletescului esențial uman, omul rămâne, oricare ar fi gradul de dezvoltare a aptitudinilor sale practice sau profesionale, doar jumătate de om, și aceasta înseamnă imatur. Majoritatea nu știu că această lipsă de maturitate este extraordinar de răspândită în societate și că ea este cauza multor eșecuri atât pe plan personal, cât și pe plan familial (creșterea copiilor) și, deloc mai puțin, pe plan social: lipsa de maturitate a bărbaților și a femeilor care ocupă posturi de prim-plan este cauza unei multitudini de ravagii în viața celor care sunt încredințați responsabilității lor. - Karlfried Graf Durckheim Fragment din cartea "Străpungerea spre ființă" de Karlfried Durck Heim "Disponibilitatea pentru moarte se găsește în lume sub trei forme: ca expresie ultimă a apartenenței la o comunitate, în devoțiunea față de o idee și în emoția Infinitului în ființa noastră. De la disponibilitatea pentru moarte a mamei pentru propriul copil la disponibilitatea pentru moarte a unui singur om care intervine pentru lupta pentru existență a propriului popor găsim disponibilitatea pentru sacrificiu a propriei vieți ca expresie ultimă a legăturii cu și într-un întreg viu a cărui trăire mai departe cântărește mai mult decât propria viață. Ceea ce în timp de război permite sacrificiul propriei vieți, poate pe timp de pace să aducă subordonarea voluntară a eului față de necesitățile de viață ale unei comunități iubite. Chiar și devotamentul față de o idee poate să-i ceară omului într-un fel să fie gata să moară. Oricare ar fi ideea despre care este vorba, omul care subscrie la disponibilitatea pentru moarte, atât timp cât el și ideea respectivă vizează doar un Finit - comunitatea lui de viață pământească sau persoana individuală, voind pentru acestea doar dezvoltarea sau conservare în Finitudine acestea sunt produsul sau instrumentul Eului, fie că este vorba de un Eu-Colectiv, întrupat prin cei aflați la putere sau stat, sau un Eu-individual egoist, contrar comunității și legilor ei. Acolo unde Eul, subiect al Finitudinii, - preocupat de el însuși și mereu îngrijorat de poziția sa în lume - predomină, orice idee și orice comunitate în cele din urmă aduce, lui și celuilalt, nu unitatea, ci conflictul, nu viața, ci moartea. Este posibil și că devotamentul ultim pentru comunitate sau pentru o idee să fie de la diavolul, chiar dacă omul și-a sacrificat viața. Ea se varsă în dezastru (Unheil), când comunitatea sau o idee este percepută sau intenționată doar în ideea semnificației ei finite. Chiar și ideea de libertate vine de la diavolul, atunci când aceasta înseamnă doar a-putea-să-trăiești-din-plin fără nici un fel de limite în Finit." Citește mai puțin...