Istoria esentiala a Romaniei

Nu oricine îndrăznește și poate să scrie o istorie a devenirii poporului român de la etnogeneză și până în zilele noastre. Pe lângă vaste cunoștințe asupra întregului curs al istoriei naționale și de familiaritate cu științele conexe ale istoriei, trebuie neapărat curajul și liniștea unei vârste mature.
Citește tot rezumatul cărții Istoria esentiala a Romaniei... Apostol Stan a îndrăznit și ne-a dat, în volumul de față, o carte atractivă, de învățătură pentru oricine e interesat de trecutul românesc spre a-i putea înțelege viitorul. În privința conținutului propriu-zis nu putem să nu observăm că informațiile despre epocile vechi sunt relativ puține față de cele din ultimul secol și mai ales de cele din ultimul sfert de veac, în care „istoria" capătă o anume tentă subiectiv-memorialistică. Specialiștii își vor spune, desigur, cuvântul. Și chiar îi rugăm s-o facă. (I. Oprișan) Fragment din volum:    “Capitolul 10. DOMNII ROMÂNI ȘI ASEDIUL VIENEI (1683)    Țara Românească și Moldova, cu statutul lor politic extern complex, cuprinse periodic în înfruntări și războaie, ca aliați dar și adversari în diferite momente specifice, posedau și întrețineau spre apărarea statalității forțe militare modeste numericește, dar încercate de-a lungul secolelor în lupte cu marile state limitrofe. În afară de corpuri militare de meserie, ambele state românești dispuneau și de formațiuni mai largi alcătuite din dorobanți (darabani), seimeni, roșiori și călărași. În martie 1654, dorobanții și seimenii din Muntenia, nemulțumiți de boierii care încercau să-i asimileze cu țăranii dependenți (rumâni), s-au răsculat și, mai mult, au ucis pe marii boieri Ghinea vistierul, Radu Vărzaru, marele armaș și clucerul Socol Corlățeanu. Tot astfel, în Moldova, în 1655, în timpul negocierilor, șefii mișcării au fost decapitați din porunca Domnului, iar restul răsculaților a fost împrăștiat. Înfruntările între domnie și corpurile ostășești în Muntenia, la 27 februarie 1655, dobândeau proporții. Căci ciocnirile cu autoritățile antrenau orășeni și țărani; se amplificau prin atacarea unor case boierești care erau prădate, în timp ce stăpânii erau uciși și, în final, spătarul Hrizea era urcat pe tronul țării. Prins în acea vâltoare, domnul Țării Românești, Constantin Șerban, apela la ajutorul Transilvaniei, Moldovei și chiar al Porții. Acea mișcare ce atinsese largi categorii sociale - rezistența seimenilor și călărașilor înfrânți la Călugăreni, în august-septembrie 1655 - n-ar fi putut fi învinsă fără sprijinul lui Gheorghe Rakoczi II. principele Transilvaniei, în temeiul unei alianțe între acesta și Constantin Șerban, căruia i se alătură și Moldova. Țarul Rusiei recunoaște frontierele istorice ale Moldovei (1656). Turcii vedeau cu suspiciune acea alianță. Căci, iată, la 17 mai 1656, Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei, încheia  un tratat cu țarul Rusiei, Alecsei Mihailovici, prin care acesta recunoștea autonomia Moldovei și legitimitatea pretențiilor ei de a-și redobândi cetățile de la Dunăre și Marea Neagră, aflate sub stăpânirea turcilor. Era o primă recunoaștere a frontierelor Moldovei din partea țărilor ruși; anterioară tratatului dintre Petru I (cel  Mare) cu Dimitrie Cantemir." Citește mai puțin...