Patria mea era un sambure de mar

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Cartea de față reunește discuțiile purtate de autoare la Berlin, în decembrie 2013–ianuarie 2014, cu jurnalista austriacă Angelika Klammer.
Citește tot rezumatul cărții Patria mea era un sambure de mar... Titlul este un vers dintr-un distih pe care Herța Muller și-l repetă mereu, ca pe o incantație, pentru a-și da curaj când trebuia să meargă la interogatoriile de la Securitate: Patria mea era un sâmbure de măr, / căutându-mi drumul între secera și stea. Discuțiile refac drumul parcurs de Herță Muller din satul natal până la scriitoarea de azi și laureata Premiului Nobel – este deci un volum autobiografic. Problematica e, în esență, cea cunoscută și din alte opere literare și eseistice ale autoarei, dar prin dialog amintirile și reflecțiile ei dobândesc o acuitate deosebită. Considerațiile despre scris ocupă un loc important, volumul fiind totodată un autoportret al Herței Muller și o ars poetică. Fragment din carte: "Omul este neputincios în fața unei asemenea calomnii, nu poate întreprinde nimic împotrivă. Înțeleg că doar prietena dvs. știa ce se-ntâmplă, iar în rest erați cu totul izolată? Mi-aș fi dorit să mai spun câtorva colegi de ce lucrurile stau așa. Dar la ce bun? Oare m-ar fi crezut? cum să le spun? Doar nu voiau să știe nimic, nu m-au întrebat niciodată nimic. Cele două femei din biroul de protocol mă evitau, se fereau să dea ochii cu mine ori să treacă pe la mine pe trepte. Și-apoi, ce mi-ar fi putut spune ele? Dacă le-o mai fi întrebat careva de ce fusesem nevoită să plec din birou — cine poate ști. Dar dacă mai vorbeau cu alții despre mine, precis că n-o făceau în favoarea mea. În mod sigur n-ar fi amintit de refuzul meu, nici nu-l înțeleseseră, de altfel. A lucra pentru Securitate era cât se poate de firesc pentru ele. Și că în felul acesta îți dăunai singur rămânea de neînțeles. Nu erau răuvoitoare, refuzul meu nu-l considerau o trădare fiindcă nu credeau în absolut nimic, fie că era socialism sau Partid. Tot ce voiau era să avanseze în nomenclatură, căci atunci dispuneai de alimente speciale, de medici speciali, de privilegii în fața organelor puterii, de cosmeticale și haine din Vest. Şi erai scutit de slana gălbuie, rânceda, în hârtie de ziar, de spirtoasele botezate, de îmbrăcămintea cenușie a fabricilor de confecții autohtone, toate acestea fiind hărăzite fericirii proletariatului. Atunci când le făcea complimente celor două, hodorogul de „inginer" nici măcar nu mintea. Căci erau femeile cele mai frumoase din birourile de-aici, atractive fizic și îmbrăcate cu haine scumpe. Fiii nomenclaturiștilor se căsătoreau totdeauna cu femei frumoase, asta ținea de statutul social. Și funcționa mereu. Pentru acest tip de femei frumusețea era un capital, de care se foloseau la maximum nevrând să rateze o căsătorie prin care intrau în lumea aleșilor. Familiile de securiști nu le speriau, mai degrabă făceau tot posibilul pentru a ajunge la un asemenea bărbat. De pe urma căruia profitai o viață întreagă. Cele două femei de la protocol nu trebuiau să facă absolut nimic în această fabrică, pe birourile lor zăceau risipite cel mult câteva reviste de modă englezești și franțuzești, descrierile tehnice ale mașinilor nu le interesau. Nici nu se aștepta nimeni la așa ceva, cele opt ore din fabrică erau un soi de distracție și nimănui nu i-ar fi trecut vreodată prin ,minte să le ceară o traducere. Nu eram câtuși de puțin invidioasă pe felul cum își petreceau timpul, doar știam că aceste privilegii erau un amestec de frumusețe fizică, calcul material și indiferența politică. Nu le invidiam nici pentru frumusețea lor, ele nefiind necondiționat frumoase, dacă știai despre ce e vorba. Iar din punctul meu de vedere condițiile nu erau nevinovate, ci nedemne. Le invidiam doar pentru pantofii lor fini și hainele elegante. " Citește mai puțin...