Dar energia este purtătoare de informație, care se transmite, se stochează. Și poartă în ea memoria. Iar memoria permite gândirea, acțiunea, creația... Nu există prezent viu, nici viitor fără memorie.
Și nu există materie fără această memorie misterioasă pe care o stochează în ea fiecare particulă a lumii vii. Ea este esența însăși a ceea ce Cayce numește „forțele creatoare”, iar fizica cuantică, „forțele de interacțiune”. Acestea sunt chiar sursa vieții. Memoria spirituală a materiei este o conștiință vie, acea scânteie de putere infinită din inima materiei și din fiecare dintre noi. Atunci, înseamnă că ne este permisă orice speranță, că toate miracolele sunt posibile! Edgar Cayce explică acest lucru în termeni clari și răspicați, cu optimismul său nedezmințit, uimindu-l pe cititor cu profundă să clarviziune: memoria este un alt nume al lui Dumnezeu! Fragment din volum: “Programul lor genetic explică de ce pițigoii albaștri știu să-și folosească ciocul ca să deschidă capsulele sticlelor? Memoria genetică a animalelor rămâne un mister. Fiecare animal — ca și noi — moștenește memoria colectivă a propriei specii, dar își construiește și el însuși o memorie de-a lungul experienței individuale. Animalul are amintiri, obiceiuri, toată lumea poate să le constate. De când Pavlov a „demonstrat" că se putea crea un reflex prin condiționare (ceea ce toți crescătorii de animale au știut dintotdeauna!) și că puteam face din acest reflex o obișnuință, s-a descoperit că era posibil ca „obișnuințele" să se transmită generației următoare. Moștenirea caracterelor dobândite — să salutăm în treacăt mânii lui Darwin — părea recunoscută de comunitatea științifică: se admitea că aceste caracteristici dobândite prin obișnuință, la una sau la mai multe generații, influențau genele astfel încât să modifice patrimoniul genetic, transmisibil generației următoare. Obișnuințele s-au imprimat în așa măsură, încât au devenit ereditare. Foarte multe fapte reale susțin această teză (numită și „transmitere lamarckiană", după numele zoologului Lamarck). Totuși, această teorie a fost violent contestată în ultimii ani. Polemică e în toi! Pentru că nimeni nu știe exact prin ce mecanisme biochimice o obișnuință ar putea să se materializeze într-o genă modificând-o în mod durabil. Se constată realitatea transmiterii caracteristicilor „dobândite", dar, deocamdată, biologia moleculară nu o poate explica. Iată, de exemplu, un caz foarte studiat: cel a pitigoilor albaștri din Anglia. În această țară, există obiceiul ca lăptarul să vină în zori să lase sticlele cu lapte în pragul caselor (laptele este ingredientul indispensabil pentru porridge și corn flakes!). Dacă te trezești târziu, provoci pofta „animăluțelor" de grădină: pisici, arici, șoareci-de-câmp, parși... Dintre toate aceste specii de animale cărora le place laptele, cel mai șmecher este pițigoiul albastru. Specialiștii englezi au studiat acest fenomen uimitor. Înainte de 1921, pițigoii se mulțumeau, ca și ceilalți, să privească triști sticlele acoperite cu capac. Începând din 1921, pungașii și-au dat seama că, la urma urmelor, sticlele nu erau închise decât cu un capac subțire de aluminiu, pe care era de-ajuns să-l străpungi cu ciocul!"
Edgar Cayce: Memoria spirituala a materiei
- Autor: Dorothee Koechlin de Bizemont
- An apariție: 2016 (vezi top cărți)
- Editura: LIVINGSTONE
- Nr. pagini: 296
- Categorie: Dezv Spirituala
