Maidanul cu dragoste

     Maidanul cu dragoste aduce un tumult de viață, pasiuni și drame, care fac să treacă pe planul al doilea orice rezervă de formă. El aduce mai ales un Iung șir de oameni vii — ceea ce este singura condiție a unui roman [...].
Citește tot rezumatul cărții Maidanul cu dragoste... Eroii d-lui Zamfirescu au o realitate indiscutabilă, fizică: contezi pe ei, stai de vorbă cu ei, îi vezi umblând și trăind. Tot cartierul „cu nume rușinos", maidanul cu basculă, fabricile, linia ferată, tot peisajul acesta periferic este de o rea-itate vizuală certă: îi vezi culorile, îi auzi rumoarea surdă a înserării, îi trăiești clipele de nebunie și destrăbălare. (Mihail Sebastian)      Fragment din roman:       “Scara de la pod nu era la loc. A fost necesară o echilibristică nu tocmai ușoară, ca să ajungem sus. Fană mi s-a urcat în cârcă. Picioarele ei, cătușe, mi-au strâns mijlocul o clipă puternic. În urmă, una din pulpe, dezvelită în efortul ce-l făcuse fată, să-mi pună talpa mică pe umăr, mi-a mângâiat obrazul, rotundă, mătăsoasă și caldă — așa cum o dorisem în visul cu febra ce mă chinuise în fiecare noapte din primăvara de atunci...     Uitasem cu desăvârșire taină ce ne adusese acolo și cum Fană îmi încălecase grumazul, am simțit, parcă lipită în ceafă o dogoare ce mi s-a scurs repede în trup și m-a înfiorat până în creștet. N-am mai fost stăpân pe mine. Am făcut cerc cu brațele, în jurul genunchilor și am început să-i sărut, pe rând, apăsat, robit, tremurând. Încercăm un sentiment muzicalizat în mine, de risipire în atmosferă și de limpezire — acea limpiditate rară a clipei tot așa de rare ce smulge soarele din nori după furtună și-i adună lumina în stropii mari de apă rămași pe crengi și pe frunze, din ploaia ce-a trecut.     Fata mi-a înfipt degetele în păr, înfiorată și s-a dăruit câteva momente, sărutărilor mele.      - Lasă-mă, acum! Hai repede sus...     În vârfuri, pe umerii mei, Fană a ajuns până la ușa podului, s-a prins cu mâinile de pervaz și cu o singură smucitură, în salt de pisică, a reușit să pună un picior în gură de întuneric de sub acoperiș. Victoria ne era asigurată, mai ales că tovarășa de ispravă găsise, parcă anume lăsată acolo, o frânghie de rufe. Îndemânatică, a legat un capăt de un cusac, iar celălalt mi l-a zvârlit jos. Nu mi-a fost greu să mă urc, agățat de funie și cățărat cu tălpile pe zid, ca o dihanie.      În pod era întuneric compact. Aveam impresia că ar fi necesar, ca în apă, să întindem brațele înainte, cu palmele lipite și apoi să le desfacem în lături și spre spate, ca să ne deschidem cale prin beznă." Citește mai puțin...