Copiii razboiului

    O scrisoare cu un mesaj pe cît de surprinzător, pe atît de tulburător redeschide pentru Matei Visarion traumele trecutului. Un pelerinaj în sine însuși – în care victimele și călăii, nesăbuința și înțelepciunea, misterul și confesiunea, nostalgiile și speranțele se amestecă într-o succesiune de întîmplări care ține atenția cititorului trează pînă la ultima pagină – sugerează că rănile, dacă nu se redeschid, nu se pot cu adevărat vindecă.
Citește tot rezumatul cărții Copiii razboiului... Amploarea acțiunii și varietatea personajelor, acoperind întreaga perioadă a României postbelice, fac ca fiecare cititor să se regăsească, într-un fel sau altul, printre personajele cărții, prin situațiile în care ele sînt puse să acționeze ori prin constatările lor, pe rînd amare și hazlii. Romanul aduce, prin forța de expresie a literaturii, o completare necesară istoriei ambigue, controversate și, în orice caz, nepovestite pînă la capăt a comunismului și postcomunismului românesc.     Această poveste adevărată despre copiii războiului pune în fața eroilor cărții opțiunea fundamentală a condiției umane, cea dintre uitare, răzbunare și iertare, lăsîndu-l pe fiecare dintre ei să aleagă și îndemnîndu-i pe cei care parcurg aceste pagini să aibă, la rîndul lor, curajul propriei opțiuni.      Fragment din volum:       “Cum ar fi să povestești viața unui bărbat pornind de la femeile pe care le-a iubit? Cum ar fi să spui povestea aceluiași bărbat pornind de la femeile care l-au iubit? Două povesti în mare parte diferite. Cum ar fi să aduni ceea ce au cele două povesti în comun compui o nouă poveste? Care s-ar putea să fie singură adevărată sau să nu fie deloc.     Mâna îi amorțise noaptea trecută mai tare ca de obicei. Îl strânsese pe Ținu de guler cu o furie care îi încordase nervii. Rămăsese cu o durere care îl împiedică să-și îndoaie degetele țepene. Mâna gemea pe limba ei, cu degetele răsfirate, arătându-i că furia era deja o încercare peste puteri. Întâi i se interzisese răzbunarea. Acum furia. Ce-i mai rămânea?     Se bărbieri cu mâna dreaptă. Ezită câteva clipe în fața șifonierului. Hainele stăteau cuminți, banale, cu un aer de resemnare umilă în fața uniformei de gală care trona, la distanță de ele, în capătul șifonierului. Sânziana avusese dreptate, garderoba lui nu lasă nicio iluzie privind felul în care trăise.     La ce i-ar fi trebuit, de altfel, celelalte culori? Ce altceva ar fi putut ele să sugereze decât o nouă nepotriveală peste celelalte, dobândite prin naștere? Singura amintire multicoloră din viața lui Matei era rochia mamei. Dar, de când plecase din casa de pe strada Brândușă, culorile dispăruseră din viața lui.     Se privi, de aceea, cu surprindere în oglindă. Cămașa colorată părea o ființă vie. Își trecu palmele peste ea, de parcă ar fi vrut să se scuture de culori.     Încercă să-și amintească cum arată Zîna în dimineața când o văzuse împingând la căruțul de butelii. Era ciudat că își amintea perfect chipul ei, obrajii mușcați de frig, ochii migdalați, dar nu și culoarea hainelor pe care le purta. Ce bine își amintea, în schimb, de rochia pe care încerca să și-o ridice cât mai ispititor în odaia lui, fără să-și dea seama că degetele tremurând și vârfurile pantofilor cu toc lipite unul de altul, ca într-un gest de ultima apărare, o dădeau de gol..." Citește mai puțin...